Ştiri

Numai operele de neuitat ale lui Pisanello, Benozzo Gozzoli şi Piero della Francesca vor rememora acel eveniment? Vorbim despre Sinodul de la Ferrara-Florenţa din perioada 1438-1439, când pentru singura dată în istorie părea posibilă realizarea visului refacerii rupturii dintre catolici şi ortodocşi.

Pentru a ne aminti de acel acord, care nu la multă vreme după aceea rămăsese literă moartă, avem astăzi un volum al lui Vasile Alexandru Barbolovici, vicar general pentru pastorala românilor uniţi din Nordul Italiei, intitulat Il concilio di Ferrara-Firenze. Storia ed ecclesiologia delle unioni (Editura Dehoniane Bologna).

După cum scrie Cesare Alzati în introducere, sinodul a fost aproape imediat "încapsulat într-un stereotip, cel al prăbuşirii grecilor, presat de pericolul otoman iminent, în faţa latinilor, pe cât de puternici pe atât de cinici". Însă o cercetare serioasă a izvoarelor istorice ne dezvăluie un cadru foarte diferit, acela al unui acord care păstra integritatea şi autonomia Bisericii greceşti şi nu prevedea nicio vexaţiune din partea Romei. Punctele esenţiale ale acordului erau, de fapt, recunoaşterea reciprocă între cele două Biserici, fără impunerea tradiţiei latine; doctrina Filioque-ului, recunoscută ca fiind corectă, a fost declarată corespunzătoare celei greceşti în ceea ce priveşte participarea Logos-ului; azima a fost acceptată în acelaşi fel ca şi pâinea dospită; autoritatea Papei era recunoscută, şi chiar toate prerogativele Patriarhilor din Orient, stabilite prin canoane, erau confirmate; se evitase termenul "purgatoriu" şi nu se spusese nimic despre "foc", ratificând judecata individuală imediat după moarte şi apariţia lui Dumnezeu "aşa cum este El", invocând apoi tradiţia comună de intercesiune (mijlocire) pentru cei răposaţi.

Prin urmare, la acea vreme, era vorba de un document foarte tolerant şi nuanţat. Ce anume contribuise oare la eşecul său? O atitudine ulterioară a multor catolici care interpretau unirea ca o reductio Graecorum, deasemenea, pe de altă parte, câţiva exponenţi ai ierarhiei ortodoxe au ajuns să o considere ca o impunere; dealtfel, poporul însuşi din Orient nu părea să fi agreat procesul de unificare. Apoi s-a întâmplat căderea Constantinopolului, în anul 1453, şi eşecul oricărei tentative făcute în Occident pentru salvarea oraşului de la cucerirea islamică. Volumul intră în detalii istorice şi teologice ale înţelegerii şi ale eşecurilor ce au urmat, refăcând apoi acordurile posterioare, care au au fost ratificate în Europa de Est, din motive fie religioase fie politice.

Ca şi Unirea de la Brest din anul 1595, care a avut loc în aşa-numita Unire poloneză-lituaniană, adică într-o ţară care, după succesele iniţiale ale Reformei protestante, cunoscuse o mare renaştere catolică. Astfel s-a ajuns ca mitropoliţii şi episcopii ruteni, adică ierarhia comunităţii ortodoxe care locuia în Polonia-Lituania, să semneze un document de unire cu Biserica Catolică. Acordul a fost respins de Moscova, însă nici Roma nu ia acordat prea multă importanţă. Acest document, care face referire explicită la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, va fi mai apoi reevaluat în România, mai ales în perioada în care naţiunea făcea parte din Imperiul Habsburgic. Între anii 1698 - 1700 în Transilvania, prin trei sinoade se ajunsese la declaraţia Unirii cu Roma conform modelului florentin: o unire care nu era văzută ca o separare de comuniunea ortodoxă, ci care voia să întărească unitatea în diversitate.

Confruntările teologice greu de pus laolaltă de-a lungul secolelor sunt astfel descrise în prezetul volum, până la situaţia actuală în care, de dragul unui adevărat dialog ecumenic, perspectiva uniatismului este respinsă nu numai de către ortodocşi, ci şi din partea catolică.

După cum a afirmat Papa Francesco, anul trecut în luna iunie, când primise o delegaţie din partea Patriarhiei Moscovei: «Biserica Catolică nu va permite niciodată ca din partea alor săi să ia naştere o atitudine de diviziune ... Şi dacă un credincios catolic, fie el mirean, preot sau episcop, ridică stindardul uniatismului, care nu mai funcţionează, care s-a încheiat, pentru mine este deasemenea dureros. Trebuie să fie respectate bisericile care sunt unite cu Roma, dar uniatismul drept cale spre unitate, astăzi nu merge».

Sursa: “L'Osservatore Romano”, Vatican, joi 14 martie 2019, anul LXXII, numărul 11 (3.985).