Română | Italiano
AcasăŞtiri200921 Decembrie: Scrisoare Pastorală a Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al ...
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Protopopiatul Greco-Catolic de Toscana şi Umbria pe urmele Mariei la Lourdes » Titlu: 9547.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Protopopiatul Greco-Catolic de Toscana şi Umbria pe urmele Mariei la Lourdes

Titlu: 9547.jpg

Ştiri

Scrisoare Pastorală a Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, la sărbătoarea Naşterii Domnului 2009

† LUCIAN
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop Major,
Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe,
iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
Iubiţi credincioşi,
Întâlnirea cu Dumnezeu este cel mai de preţ lucru pe care ni-l descrie Evanghelia, dar este greu să ne închinăm Dumnezeului celui veşnic venit între noi într-un chip nebănuit vreodată de cineva: un Dumnezeu neajutorat, smerit, vulnerabil, înfrânt. Înţelegem astfel că nici un abis nu era prea mare pentru El, că nu este lipsă sau neputinţă care să întreacă Inima Sa de a dărui totul, de a Se da pe Sine până la capăt pentru a ne împărtăşi numele Său: Bucurie, Lumină, Sfinţenie, Adevăr. Ei, bine, acest Dumnezeu arătat nouă de la naşterea Sa minunată la Viflaim, nu poate fi cunoscut şi întâlnit altfel decât dacă lipsa, neputinţa, privaţiunile, singurătatea, focul încercărilor fac parte din viaţa noastră. Dacă drumul postului a fost pentru noi nu doar un simplu exerciţiu de voinţă, ci căutarea tainică a speranţei, ochii noştri pot ajunge să contemple măsura cea nouă a luminii zidite de Dumnezeu.
Dragi fii sufleteşti,
În anii de mare încercare am putut vedea că Dumnezeu era cu noi, nu ne ruşinam de El şi nici El de noi. Mergea cu noi în adâncurile amarurilor nu pentru că ne-am fi ridicat noi la cer, ci pentru că El s-a coborât, s-a smerit, pentru că ne iubea fiind cu noi, ascunzându-şi chipul măririi Sale de dragul nostru pentru a potrivi calea neîmplinirilor spre deplina bucurie a Împărăţiei Sale.
Departe de orice închipuire sau aşteptare omenească, mântuirea pe care ne-o pregăteşte şi astăzi Cel de sus este aceea care soseşte prin slăbiciunea Fiului Său, una cu noi în dorinţa Sa de a ne face părtaşi măririi cereşti ai Preasfintei Treimi. Cristos îşi poartă astfel paşii peste peregrinările noastre, peste îndepărtările de prezenţa Sa, peste pierderile drumului şi împrăştierile noastre sufleteşti. De la această simplitate şi de la felul în care Dumnezeu ne conduce spre locurile inimii, unde ne poate hrăni şi creşte, putem să inspirăm sentimentele noastre de credinţă acum, de praznicul Naşterii Domnului.
Iubiţi credincioşi,
Suntem cu toţii în Biserică prin credinţă, vorbim despre credinţă, dar nu putem oferi gustul pentru Dumnezeu, nu-i putem apropia pe oameni fără mărturia noastră. Mărturie simplă, detaşată, încrezătoare la bine şi la rău în speranţa ajutorului ceresc care ni-l oferă Isus coborât între noi. Calitatea apostolatului nu se arată prin dorinţa de putere, ci prin consecvenţa adesea oarbă a mărturiei Evangheliei pe care căutăm s-o practicăm. Preoţia Domnului Isus este descrisă în primul rând de jertfa de pe Cruce pe care Dumnezeu o face datorită lipsei de încredere a omului, înşelat de viitorul mincinos al Ispititorului. Absenţa încrederii, a simplităţii deschiderii spre lucrarea plină de modestie a Cerului nu sunt roada Spiritului. Sunt rănile noastre pe care îndrăznim acum cu supunere să le aducem în faţa ieslei unde Pruncul se lasă contemplat în chipul fragilităţii. De la noaptea Viflaimului încoace temerile şi rănile noastre trebuie privite drept loc binecuvântat, unde bolnavul arată că are nevoie de doctor: “Mă voi lăuda bucuros în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (II Corinteni 12, 9).
Iubiţi fraţi preoţi, apostoli ai Adevărului lui Dumnezeu,
Petrecem un an dedicat Sfintei Preoţii şi trebuie să vă amintiţi că sunteţi trimişi ai Arhiereului în mijlocul turmei Bisericii, prin punerea mâinilor, păstrători în fiinţa Voastră a acelui mandat spiritual încredinţat din Preoţia deplină a Episcopului. Fiul Cerului vine spre patimă şi moartea pe Cruce. S-a deşertat din iubire pentru noi ca să ne facă asemenea chipului măririi Sale. Nu e de ajuns să fim orientaţi doar de chemarea locului unde ne aflăm. Nu suntem una cu Împărăţia lui Dumnezeu prin fervoarea sentimentelor, ci prin profunzimea dragostei pentru Domnul, pentru credincioşi, dar mai ales prin acceptarea abandonului în lucrarea minunată pe care harul o scrie în slăbiciune.
Viaţa voastră de credinţă rămâne izvorul misiunii pe care o aveţi în Biserică şi de aceea rodnicia acestei misiuni depinde de focul care vă arde sau nu în suflet acea Prezenţă fără de mistuire a lui Dumnezeu. Tot ce este potrivnic vă descoperă rănile, vă ţine în legătură cu fragilitatea Voastră, dar până la urmă nu face altceva decât să Vă ancoreze şi mai mult în setea de Dumnezeu. Numai aşa putem merge spre Cristos, slujindu-i pe alţii, spre vindecarea pe care cerul ne-o oferă mai întâi nouă, spre unitate interioară şi Înviere. Nu numai ca persoane, dar mai ales ca Biserică, adică împreună strânşi uniţi în jurul Domnului şi al Altarului Său.
Iubiţi credincioşi,
“Puterea este a lui Dumnezeu, şi a Lui este mila; Tu Doamne vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“(cf. Ps. 61, 11). Pentru a primi harul Crăciunului trebuie să petrecem cu Dumnezeu o cale specială, descrisă în acelaşi timp de lumină şi întuneric, de împărtăşire şi refuz. Acest drum ne introduce puţin câte puţin în legământul cu Cristos, dar şi cu aproapele nostru. Chiar şi aceia care nu au primit Lumina au rostul lor: ne descoperă nouă, celor care l-am recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, chemarea de a deveni ca şi El – milă, iertare şi bunătate.
În iubire putem crede, dar e atât de greu uneori să crezi că eşti crezut şi că se crede în tine. A crede în om se poate, dar numai cu bună cucernicie. Sărbătoarea Naşterii Domnului ne spune că Dumnezeu crede, continuă să creadă în noi fără margini, până la moarte. Atunci, numai atunci, vom putea crede unii în alţii: dacă precum Cristos învăţăm să fim generoşi şi iertători.
În căutările lumeşti ale succesului construit pe interese, darul cerului sfârşeşte marginalizat de bucuriile noastre trecătoare. Tăcerea sau absenţa aparentă a Domnului în societatea desacralizată în care trăim nu înseamnă slăbiciune, dragii mei. Această tăcere răbdătoare pe care noi o considerăm întârziere este taina mântuirii. Numai cei care citesc Evanghelia în cursul luptei dintre lumină şi întuneric descoperă în această tăcere lucrarea iertătoare a Providenţei, care oferă curs evenimentelor vieţii Bisericii şi fiecărui om de credinţă. Virtutea se construieşte pe drumul ispitirilor care vin inevitabil spre noi, ajutându-ne să alegem latura dreptăţii, nu pe cea a minciunii. Prin răbdare, ne confirmă Isus, vom câştiga sufletele noastre.
Dragi credincioşi şi iubiţi fraţi preoţi,
Bucuria încrederii lui Dumnezeu venit pe pământ la Crăciun este aşadar speranţa noastră. Chiar şi azi, într-o lume a apostaziei de credinţă, cultura interioară a Bisericii este şi va rămâne pururi: a-i oferi lui Dumnezeu în suflete şi în societate locul cel mai de cinste. Întărindu-Vă în această sfântă certitudine, din faţa ieslei, dimpreună cu Cerul şi întreg pământul, alături de Preasfinţiile lor Episcopii Mihai şi Vasile, Vă adresez sfânta urare de pace şi depline mângâieri sufleteşti. Noul an 2010 să Vă aducă, dragii mei, prin mijlocirea Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioară Maria, harurile îmbelşugate ale Viflaimului.
Cu arhierească binecuvântare,
† LUCIAN
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică
Dată în Blaj, la 25 Decembrie,
Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2009

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.