Română | Italiano
AcasăŞtiri201122 Decembrie: Scrisoare pastorală a Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al ...
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Sfântul Maslu în Parohia „Sfânta Maria in Araceli” din Vicenza » Titlu: 10061.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Sfântul Maslu în Parohia „Sfânta Maria in Araceli” din Vicenza

Titlu: 10061.jpg

Ştiri

Scrisoare pastorală a Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma

Scrisoare pastorală a Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma

“Că Prunc s-a născut nouă, Fiu, şi s-a dat nouă,
a cărui stăpânire s-a făcut peste umărul său
şi pacea lui nu are margini… Dumnezeu puternic,
Stăpânitor, Domnul Păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5-6)
          
          
† LUCIAN
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei
          
          
Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici
şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
          
Dragi fii sufleteşti,
          
Naşterea Domnului ne descoperă o bucurie deosebită de bucuria ce se simte în dimineaţa Paştilor. E o bucurie intimă şi ascunsă, care vine în noapte, primeşte lumină de la o stea îndepărtată şi ne dezvăluie inocenţa Pruncului. Această inocenţă ne introduce în Taina Crăciunului. De aceea colindătorii cei mai buni, de ieri sau de azi, sunt şi rămân copiii. Ei ne vestesc şi ne descoperă Naşterea lui Isus. Unora precum copiii le este dată Împărăţia Cerurilor fiindcă orice copil poate dezarma răul prin nevinovăţia sa.
          
A fi precum copiii nu este uşor, fiindcă mai întâi trebuie să primim PACEA. Ori primul dar al sărbătorii Naşterii Domnului este Pacea. Fiul lui Dumnezeu, cel promis, este Domnul Păcii – cum spune profetul Isaia – şi se coboară între noi. “Venit-ai din Fecioară nu sol, nici înger, ci tu însuţi Domnul cel întrupat” (cântarea 4 – Canonul sfintei Împărtăşanii). Nimeni nu poate urca la cer, decât Fiul omului care s-a coborât din cer. “În adâncul păcatelor fiind scufundat, chem întru ajutor adâncul cel nepătruns al milostivirii. Din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă!” (cântarea 6 – Canonul sfintei Împărtăşanii). Cristos pentru a ne ridica coboară spre noi. Cum anume? “Cine se va urca în muntele Domnului, cine se va aşeza în locul cel sfânt al său? Cine are mâini curate şi inima curată, cine nu spune minciuni, cine nu se jură împotriva aproapelui său” (Psalmul 23, 3-4). Pacea este darul de linişte care arată, prin experienţa greutăţilor, ce anume poate aduce singură. Pacea vine din experienţa încercărilor unde simţim că Dumnezeu conduce totul.
          
Naşterea Domnului ne invită aşadar la înnoirea inimii, fiindcă orice întâlnire cu Dumnezeu ne conduce inevitabil la acele lucruri de care depindem cu adevărat. Toate înnoirile Bisericii provin din darul Cerului şi dorinţa noastră de a corespunde, adică de a face pocăinţă pentru păcate şi a ne dezlipi de ceea ce-i străin de Dumnezeu. De aceea postim, ne rugăm şi ne jertfim pentru a simţi sufleteşte Taina Crăciunului, fiindcă nicio bucurie nu poate avea preţ fără jertfa cerută de bine, în împotrivirea faţă de rău. Un singur lucru îl aşteaptă Dumnezeu din partea noastră: acela de a-I lăsa Lui toate, adică a dispune cum doreşte de fiinţa şi viaţa noastră. Şi chiar dacă am împlinit poruncile, dar ne lipseşte curajul de a ne decide pentru a depinde de Cristos, viaţa noastră poate fi bună, dar nu Îl are ţel pe Isus, ci pe noi înşine.
          
Iubiţi credincioşi,
          
Răul înseamnă o întoarcere de la faţa lui Dumnezeu şi aduce cu sine lipsa prezenţei sale. “Vai de cei care numesc binele rău, iar răul bine, care schimbă întunericul în lumină şi lumina în întuneric, amarul în dulce, dulcele în amar!” (Isaia 5, 20). Fiindcă rostul nostru de creştini presupune o continuă lepădare de cel rău – luptăm contra răului toată viaţa – este bine să înţelegem de ce o luptă corectă cu răul şi Cel rău presupune umplerea acelei lipse prin contribuţia noastră. Oricâte lucruri bune am face sau cât am fi de respectuoşi faţă de împlinirea binelui, nu ne putem mântui prin propriile puteri. Sunt atâtea situaţii în viaţă când trebuie să constatăm evidenţa imposibilităţii de a ieşi la liman. Atunci cel mai fericit lucru este a striga cât mai tare şi cât mai bine după ajutor. De aceea în faţa lui Dumnezeu rugăciunea autentică porneşte de la sărăcia interioară şi, constatând imposibilităţile omeneşti, ajunge cu certitudine la Inima Domnului.
          
Noi, creştinii, încercăm să ne făurim viaţa cu seninătate şi încredere chiar dacă lupta cu răul ne tulbură nu de puţine ori. Putem contribui la bine prin perseverenţă în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin jertfă atunci când răul pare să fie mai puternic. Dacă răul ne atinge, nu-l transmitem mai departe, se opreşte la noi şi iese astfel din circuitul omenesc fără să mai distrugă în continuare. De aceea o BUCURIE veşnică înseamnă poate de cele mai multe ori jertfă.
          
Criza şi lipsurile de azi – inimaginabile acum câţiva ani – ne spun că nu suntem atotputernici, ci că trebuie să recunoaştem că cea mai mare parte a lucrurilor ne scapă. Pentru omul credincios a fi vulnerabil nu este un pericol, ci însăşi starea umanităţii sale care întâlneşte harul, aflând rostul coborârii în lume a lui Dumnezeu. Dar până când nu căutăm altceva decât interesul nostru, nu-L vom putea nici măcar zări pe Isus cel aşezat în iesle. De aceea în rugăciunile noastre Dumnezeu tace sau gângureşte nu pentru că nu ar avea ce să ne spună sau nu ne-ar asculta, ci pentru că urechile sufletului nostru nu au interesul de a mai asculta şoapta Cerului. Cu toate acestea, tăcerea sau absenţa aparentă a Domnului în societatea desacralizată în care trăim nu înseamnă slăbiciune, dragii mei. Copilul cel sfânt din iesle nu vorbeşte, dar ne oferă semnul prezenţei Sale făcută din smerenie şi încredinţare deplină la Providenţa Tatălui ceresc – calea pe care în orice timp se ajunge negreşit la El.
          
Iubiţi fii sufleteşti,
          
La prima Sa venire în lume, în smerenia firii noastre omeneşti, Cristos a împlinit Vechiul Legământ şi a deschis poarta spre veşnicie celor care cred într-Însul. De Crăciun ne amintim că aşteptăm fără încetare Împărăţia cerului şi, chiar dacă ne rugăm “Vie Împărăţia Ta!” în fiecare zi, Domnul va veni când ne aşteptăm mai puţin. Judecând atunci toate, întru mărirea Sa, El ne va chema să primim Împărăţia făgăduită pe care aici trebuie să o aşteptăm în PRIVEGHERE. Aşteptarea Crăciunului ne face aşadar să pregătim sufletul pentru a doua venire a Domnului, mai ales că de Naşterea Sa ne spovedim şi primim Taina Iertării păcatelor pentru a ne putea împărtăşi cu Trupul şi Sângele său. Astfel “Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (1 Timotei 3, 16) ni-L apropie în fiecare zi şi mai mult pe Dumnezeu, Cel care vine.
          
A priveghea făcând bine înseamnă să lăsăm Domnului dreptul vieţii noastre. Ori binele se scrie din lupta cu răul şi numai Cristos a putut să-l nimicească lăsându-se strivit de el. Pruncul din iesle îmbracă firea noastră pentru a se lăsa prins de răul din noi. Răul iese la iveală numai atunci când inimile noastre acceptă să se jertfească, să creadă cu tărie că nu moartea sau necazul au ultimul cuvânt de spus, ci numai Dumnezeu. Timpul ce trece este dat ca har. Tăcerea răbdătoare a Domnului, pe care noi o considerăm întârziere din partea Sa, este Taina mântuirii. Statistica ne-a obişnuit cu slaba mărturie creştină. Cu toate acestea am asistat la pelerinajul de credinţă al atâtor suflete tinere care avea ca ţel venerarea Fericitului papă Ioan Paul al II-lea. Revelaţia impresionantă a voioşiei aceloraşi tinerilor creştini, care s-au întâlnit în jurul lui Isus, în august, la Madrid, rămâne pentru noi toţi la fel de impresionantă. Celebrarea Căii Crucii pe străzile capitalei Spaniei a fost semnul de speranţă că cei care vor să rămână cu Cristos şi să primească un cuvânt de veşnicie din partea lui sunt dispuşi să-L accepte şi pe Cruce, unde moare atârnat din iubire pentru noi.
          
Numai cei care citesc Evanghelia în cursul luptei dintre lumină şi întuneric descoperă în această tăcere lucrarea iertătoare a Providenţei care oferă curs evenimentelor vieţii Bisericii şi fiecărui om de credinţă. Timpul îndurării se sfârşeşte pentru cel care batjocoreşte legile firii, înscrise în inima omului de Dumnezeu însuşi, iar scrâşnirea dinţilor şi frângerea mâinilor nu sunt rezultatul vreunei pedepse, ci al propriei excluderi de la bucuria intrării la ospăţ cu Domnul. Numai peste pacea privegherii în faţa celei de a doua veniri a Domnului poate fi primită speranţa! De aceea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, într-o lume de apostazie – în locuri altădată mândre de originea şi cultura lor creştină – ne invită, începând cu luna octombrie a anului viitor, să ne reîntoarcem în suflet pentru a cugeta la credinţa noastră în Cristos prin Biserică. Îl vom simţi oare pe Domnul sau Îl vom trezi din barca bătută de valuri, crezând că doarme? Pe acest drum al recunoştinţei pentru darul credinţei vă invit şi eu, dragii mei, să recunoaşteţi în chipul Pruncului dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu care ne spune: “Nu te teme turmă mică, căci i-a plăcut Domnului să-ţi dea ţie Împărăţia” (Luca 12, 32).
          
Dragi credincioşi,
          
Pentru a primi harurile Crăciunului trebuie să cerem în neîncetată priveghere pacea şi încrederea de copil. În acest spirit, iată, un nou arhiereu, Preasfinţitul Claudiu, din generaţia tânără, întregeşte efortul Bisericii Române Unite pentru a-L urma pe Dumnezeu cu orice preţ. Această cale presărată cu multe griji, pe care Însuşi Fiul lui Dumnezeu păşeşte precedându-ne, ne introduce şi pe noi nu numai în legământul cu El, dar şi cu aproapele nostru. Am primit astfel chemarea de a deveni în lume ca şi Cristos – milă, iertare, jertfă şi bunătate. Ne este îndeajuns pentru a trăi cu Dumnezeu şi a oferi mărturie, a spera şi primi şi celelalte lucruri necesare mântuirii dacă îl aşteptăm pe Cel care vine. Acesta este şi mesajul corect al vieţii cardinalului Alexandru Todea de la a cărui naştere binecuvântată vom sărbători centenarul în luna iunie.
          
În încheiere, dragii mei, ca părinte al vostru sufletesc îmi exprim speranţa că nu aţi uitat că până în 1989 toate statisticile indicau în peisajul religios românesc zero la sută greco-catolici. Şi ştiţi cu toţii că Biserica rămânea vie, iar mântuirea se zidea în sufletele celor rămaşi fideli. Dumnezeu a dorit apoi să ieşim la iveală, e drept, fără multe posibilităţi, dar cu credinţa celor care s-au jertfit pentru El.
          
Cristos, Păstorul cel bun, ne spune acum, iarăşi, că recunoaşterea vocii Sale, a morţii Sale din iubire pentru noi, a aşteptărilor Sale – este semnul că primim adevărata bucurie cerească de Crăciun. Reclamele, publicitatea cadourilor, luminile aprinse pe străzi ne reprezintă cu adevărat sufleteşte şi ne apropie mai mult de Cristos? Strălucirile aparente sau zgomotul distracţiei nu trebuie să ne împiedice de a primi Crăciunul în familie, cu respect pentru viaţă, viaţa pruncilor care trebuie să se nască, pentru înţelegere, pace şi compasiune pentru cei în nevoie.
          
Tuturor Vă spun pace, haruri sfinte şi multe mângâieri pentru a nu obosi în a face binele. Domnul ne cheamă să ridicăm fruntea, să-L privim aşezat în iesle, să renunţăm la ale noastre pentru a-L recunoaşte sub chipul Pruncului. Sărbători sfinte şi un An Nou 2012 sfinţit de ocrotirea Maicii Preacurate, Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară!
          
Cu arhierească binecuvântare,
          
† LUCIAN
Arhiepiscop şi Mitropolit
Arhiepiscop Major
          
Dată în Blaj, la 25 Decembrie,
Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2011

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.