Ştiri

Mă numesc sora Silvia, din Oradea... În momentul în care P. Marinel mi-a cerut o mărturie de credinţă mă tot întrebam cum ar trebui să încep şi cum să termin interveţia aceasta. Acum în schimb, mi-am dat seama foarte rapid că, de fapt, singurul lucru de care sunt sigură este chiar introducerea şi concluzia, pentru că amândouă sunt legate de unica Persoană despre care trebuie să vă vorbesc astăzi: de Dumnezeu, acest Dumnezeu pe care Cristos ni l-a arătat şi care este „atât de pretutindeni încât, chiar şi atunci când îi întoarcem spatele, ne aflăm faţă în faţă cu El”, cum scria Mgr. Ghika în una din scrisorile sale.

Vreau să vă vorbesc azi despre un drum, un parcurs, foarte asemănător sau chiar la fel cu cel al dumneavoastră, care aţi plecat din ţară ca să căutaţi o viaţă mai bună. Îmi vin în minte câteva episoade din Vechiul Testament, care povestesc cucerirea Palestinei („Ţara făgăduinţei”) de către poporul evreiesc. Se povesteşte, mai ales la cucerirea Ierihonului în timpul lui Iosua, despre bărbaţi viteji, soldaţi pregătiţi să-şi dea viaţa pentru popor. Dar, Dumnezeu cere ca majoritatea să se întoarcă acasă, iar celor rămaşi le porunceşte să înconjoare cetatea timp de 7 zile cu trâmbiţe în mână, fără să folosească arme. Li se cere pur şi simplu să-şi strige credinta in Domnul şi să dea ocol cetăţii,doar să nu se oprească din mers.

Asemenea vouă şi eu am pornit din România spre o ţară „unde curge lapte şi miere”. Exact acum 15 ani, după ce am terminat Liceul de filologie şi-am trecut examenul de admitere la Facultatea de limbi din Oradea, mi s-a oferit ocazia de a veni în Italia ca să studiez. Fusesem deja aici acum 2 ani înainte in timpul verii, oaspete al unei familii din Torino şi dupa aceea din Biella, aşa că-mi doream tare mult să mă întorc aici.

Am ajuns aşa la Lugo, într-un fel de Centru de primire – ceea ce aici se numeste „Casa di Accoglienza” sau „Casa famiglia” , pentru femei nevoiaşe cu copii mici sau singure, proprietatea Surorilor Ancelle del Sacro Cuore di Gesù Agonizzante/Servitoarele Inimii Preasfânte a lui Isus în Agonie. La început numele lor nu prea mă interesa, surorile mi se păreau toate la fel, ştiam doar că Lugo e aproape de sătucul lui Laura Pausini, cântăreaţa italiană cea mai cunoscuta pe la noi în acei ani, dar aproape şi de circuitul de Formula 1 din Imola. Dar, am început să mă întreb de ce surorile făceau aceste lucruri şi de ce mă primiseră în casa lor. Nu doar atât ci, ţinând cont că vorbeam deja binişor italiana, m-au şi înscris la un curs de marketing la Centrul lor de Pregătire Profesională, la mai putin de o luna de la sosirea mea la ele.

Îmi şi dădeau tot ce-mi trebuia pentru şcoală şi pentru viata de zi cu zi. Am descoperit doar dupa câtăva vreme ceea ce scria Fondatorul lor (azi Fondatorul nostru), Mons. Marco Morelli, un preot din Lugo din 1800 : „Servitoarele Inimii în Agonie trebuie să lucreze neîncetat în favoarea fetelor nevoiaşe pentru a se realiza, cu sprijinul solidarităţii fraterne, demnitatea lor umană”. Mi-am dat seama aşa că nevoia mea, sărăcia mea, nu era din cauza că provin dintr-o tară din Est, nu era lipsa de lucruri sau bani, ci era absenta Celui care este Binele, care este adevărata bogăţie.

În România eu nu prea umblam pe la biserică, în schimb aici, un pic din ruşine – celelalte 3 românce care erau cu mine erau foarte credincioase -, un pic din respect faţă de surorile care mă primiseră atât de bine, am început să merg la liturghie şi să învăţ câte o rugăciune. În puţină vreme sejurul meu s-a transformat în curiozitate faţă de acest stil de viaţă şi din curiozitate am trecut la întrebări şi după aceea la dorinţă. De obicei găseam răspunsuri în cărţi (întotdeauna mi-a placut să învăţ), de data aceasta setea mea de adevăr mă împingea să mă măsor cu persoanele care locuiau cu mine, persoane şi alegeri pe care înainte nu le luasem în consideraţie.           Dar mai ales îmi dădeam seama că nu-mi erau de ajuns cuvintele „omeneşti”, ci singura cale pe care o aveam era aceea de a incerca „să fur” ceva din experienţa celorlalţi. Am început să citesc din Biblie, viaţa sfinţilor, autobiografiile unor personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute... şi surpriza a fost să descopăr că fiecare dintre aceste persoane avusese un propriu parcurs, fiecare trăise în felul său şi fiecare avusese un răspuns diferit, am aflat că exista într-adevăr o ţară pe care Dumnezeu ne-a promis-o tuturor, o ţară unde este loc pentru toţi, chiar şi pentru mine, unde nu contează „de unde vii”, ci „încotro te duci, ce cauţi”.

Prin mărturia surorilor care locuiau cu mine şi prin celelalte surori pe care le cunoscusem între timp, am început să-mi dau seama că iubirea pentru aproapele devenea tot mai mult o chemare şi pentru mine,de a deveni sprijin, hrană pentru cei ce suferă, pentru cei care se simt singuri, pentru cei care sunt ultimii, pe care nu-i vrea nimeni; dorinţa de a împărtăşi cu toţi acele 7 ture în jurul obstacolelor bazându-mă doar pe Cuvântul Domnului şi crezând în Harul Său, nu în capacităţile mele.

Ceea ce la început mi se părea o renunţare, un sacrificiu (fără soţ, fără o casă numai a ta, fără copii), era pentru surori ceva ce le făcea să fie speciale. A te călugări nu înseamnă a te izola de restul lumii sau a refuza „bucuriile vieţii”, dimpotrivă, înseamnă a rămâne şi mai aproape de toţi, chiar şi de cei care nu cred în Dumnezeu sau în tine, înseamna a avea o privire mai profundă şi mai adevărată asupra realităţii şi a propriei vieţi.

Aşa că, după 9 luni de zile de la sosirea în Italia, am cerut să intru în această nouă familie ca să devin şi eu un martor al Inimii milostive a lui Dumnezeu în viaţa mea şi, prin mine, în viaţa oamenilor pe care-i întâlnesc zilnic. Dupa 3 ani de pregătire, unul de probă la Lugo şi 2 de noviciat la San Giacomo (un sătuc situat în apropiere de Firenze), am devenit soră în 2000 şi după aceea am fost trimisă 2 ani la Roma ca să completez studiile de teologie începute la Imola.

Din 2002 am fost rechemată la Lugo, chiar în Comunitatea în care fusesem oaspete la început, acum eram eu gazdă... Timp de 8 ani am fost un fel de mamă de rezervă/o mătuşă a copiilor care locuiau cu noi încercând să arat tuturor că Dumnezeu nu te părăseşte niciodată, că îţi dă mereu încă o şansă, că uită şi iartă şi este mereu alături de cei care au nevoie de el, că are mai multă răbdare cu noi decât avem noi cu el.

Între timp m-am înscris la Facultatea de Economie şi comert la Bologna, cu specializarea în Economie şi drept şi de 4 ani predau aceste materii la Liceul nostru „Sacro Cuore”, la Lugo. Acum locuiesc la Casa Madre tot la Lugo, ca să fiu mai aproape de scoală: mă trezesc în fiecare zi la 6 şi după rugăciunea de dimineaţă şi Sfânta Liturghie, fug la cei 90 de elevi care mă aşteaptă zilnic, încercând să-i învăţ nu numai cum să devină cetăţeni exemplari ci, mai ales oameni adevăraţi pregătiţi să recunoscă şi să primeasca Harul Domnului, ca să poată să trăiască o viata frumoasă şi plină.