Română | Italiano
AcasăŞtiri201031 Martie: Scrisoarea Pastorală de Paşti a Preafericitului Lucian Mureşan
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Întâlnirea preoţilor din Protopopiatul Triveneto la Rovigo » Titlu: 9761.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Întâlnirea preoţilor din Protopopiatul Triveneto la Rovigo

Titlu: 9761.jpg

Ştiri

Scrisoarea Pastorală de Paşti a Preafericitului Lucian Mureşan

Scrisoarea Pastorală de Paşti a Preafericitului Lucian Mureşan

† LUCIAN
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop Major,
în deplină comuniune de credinţă cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei
Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări
şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici
şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
Har vouă şi pace de la Domnul nostru Isus Cristos cel Înviat din morţi! Cu mare bucurie prăznuim şi în acest an Sărbătoarea tuturor Sărbătorilor, Paştele Domnului, în cea dintâi zi a săptămânii, când Mântuitorul din mormânt a Înviat şi din moarte la viaţă ne-a trecut pe noi.
Purificaţi de lungul parcurs al Postului Mare, după ce ne-am dezbrăcat de omul cel vechi prin mărturisire şi iertarea obţinută în taina sfintei Spovezi şi de asemenea, după ce L-am însoţit pe Isus cu gândul şi cu sufletul în patimile şi moartea Sa de pe cruce, participând la slujbele Bisericii, astăzi ne regăsim toţi credincioşii împreună pentru a lua lumină şi pentru a-L întâlni şi primi pe Cel pe care Îl iubim. Astăzi, întreagă Biserica lui Dumnezeu şi odată cu ea întreaga suflare creştină cântă: „Cristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Anunţul biruinţei lui Isus asupra morţii şi a păcatului, consemnat de Sfintele Scripturi şi proclamat de apostoli şi de Biserică, răsună de-a lungul timpului ca un ecou şi el este auzit de cei credincioşi. Acest vesel anunţ este adresat mai întâi inimii omului şi mai apoi minţii şi raţiunii sale. Cu inima se crede spre mântuire, cu gura se proclamă, iar cu fapta se dă mărturie.
În acest an aş dori să medităm împreună asupra experienţei apostolilor şi a femeilor mironosiţe, care s-au învrednicit să-L însoţească pe Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti şi mai apoi să-L întâlnească viu, după glorioasa Sa înviere din morţi. Ei sunt cei care au dat mărturie despre aceasta şi pe cuvântul lor devenit Scriptură, se sprijină ca pe un fundament de neclintit, credinţa noastră. Urmând acelaşi itinerar al credinţei ca şi ei, putem şi noi să avem aceeaşi experienţă şi să comunicăm lumii contemporane, ceea ce concetăţenii femeii samarinene mărturiseau, după ce L-au întâlnit pe Isus la fântâna lui Iacov: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Cristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42).
În acest parcurs spiritual, pornim de la mărturia pe care evanghelistul Ioan o dă în Evanghelia sa din capitolul 20, în care ucenicul iubit de Isus consemnează experienţa sa referitoare la Învierea lui Isus, pe cea a Mariei Magdalena şi pe cea a celor doisprezece Apostoli care erau împreună ascunşi de frica iudeilor. Aşadar, este vorba de două tipologii ale experienţei personale şi una a celei comunitare.
Alergând la mormântul gol, apostolul Ioan împreună cu Petru descoperă giulgiurile zăcând deoparte, dar pe Isus nu L-au găsit. „Şi aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat, a sosit şi Simon Petru, urmând după el şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, (…) atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt şi a văzut şi a crezut.” (Io.20,5-8)
Apostolul Ioan a alergat mai repede la mormânt, însufleţit de dragostea pe care I-o purta lui Isus şi susţinut de tinereţea sa, dar l-a aşteptat şi pe sfântul Petru, intrând după el în locul morţii, a văzut semnele şi a crezut. Dragostea îl face să creadă în Înviere pornind de la semne, ca mai apoi să Îl întâlnească şi să-L vadă pe Mântuitorul împreună cu ceilalţi apostoli.
Aceeaşi dragoste faţă de Învăţătorul şi Domnul o face pe Maria Magdalena să meargă dis de dimineaţă la mormânt, pentru a-L căuta şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de Cel mort, potrivit rânduielii iudaice. Negăsindu-L pe Isus, Maria plânge şi lacrimile ei izvorâte din dragoste devin porţi prin care harul mântuitor îi atinge inima. Domnul îşi descoperă măreţia Sa fără să uite de micimea naturii noastre şi de experienţele fragile ale omului. Isus se face cunoscut şi celor doi apostoli care erau în drum spre Emaus, pornind de la tristeţea lor, printr-un dialog amplu, în care le aminteşte de întreaga istorie a mântuirii, ca mai apoi să fie văzut în simplitatea profundului gest al frângerii pâinii. Dumnezeu nu lasă în uitare detaliile vieţii cotidiene şi textul nostru evanghelic evidenţiază aceasta pe deplin.
Tema lacrimilor este prezentă atât în textul nostru prin întrebările repetate adresate Mariei de către îngeri şi de către Isus: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” (Io.20,13.15), cât şi în viaţa personală şi comunitară a fiecăruia dintre noi. Au plâns înaintaşii noştri văzând grelele încercări care s-au abătut asupra ţării, poporului şi Bisericii noastre şi plâng şi astăzi atâtea comunităţi parohiale şi noi împreună cu ele, văzând nedreptăţile care ni se fac şi mai ales lipsa de virtuţi umane şi creştine în cei la care ne-am aştepta să le aibă. Plâng şi astăzi atâţia părinţi care suferă, atât din cauza grelelor condiţii cauzate de criza economică, cât şi din cauza fiilor, rudeniilor sau cunoscuţilor, atunci când constată că pierd sensul vieţii, căutându-şi împlinirea acolo unde nu o pot găsi.
Ne amintim însă de mângâietoarele cuvinte ale profetului Isaia: „Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele” (Is.25,8) şi de cele ale cărţii Apocalipsei: Domnul „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apoc.21,4)
Maria Magdalena îngândurată fiind, nu Îl recunoaşte imediat pe Isus, deşi El Însuşi îi vorbeşte şi o întreabă: „De ce plângi? Pe cine cauţi?”, decât atunci când o cheamă pe nume. Marea temă a căutării lui Dumnezeu amintită şi de psalmistul David: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis de dimineaţă, însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu” (Ps.62,1), rămâne mereu actuală şi pentru fraţii şi surorile noastre care Îl caută pe Dumnezeu dar nu Îl găsesc.
Maria Magdalena reprezintă căutarea lui Dumnezeu, prezentă în atitudinea atâtor bărbaţi şi femei din Vechiul Testament şi de asemenea, acea parte a omenirii de azi, care este în lacrimi deoarece este fără Dumnezeu, însă nu încetează să Îl caute, chiar dacă nu-L găsesc.
Mulţi dintre semenii noştri Îl caută pe Dumnezeu acolo unde El nu se află, la mormântul gol, în nostalgia trecutului, sau în acele activităţi pur umane care nu le permit recunoaşterea Lui în misterul vieţii prezente şi în actualizarea ei prin iubirea frăţească. Alţii Îl caută pe Domnul în modelele umane ale eficienţei, succesului, puterii şi plăcerii, dar nu-L găsesc, pentru că acestea nu sunt izvoare care să sature setea şi să potolească dorul înscris de Creator în însăşi natura umană.
Este admirabilă atitudinea Mântuitorului care nu se supără de neştiinţa Mariei şi a căutărilor ei, ci prin Învierea Lui, vine să corecteze căutările noastre, folosindu-se de ceea ce este pozitiv în ele, pentru a ne îndrepta paşii spre Tatăl ceresc şi împărăţia Lui.
Iubiţi credincioşi,
Un eveniment deosebit de important în viaţa Bisericii noastre a avut loc în luna februarie a acestui an, când împreună cu toţi episcopii noştri membri ai Sinodului şi cu ceilalţi episcopi membri ai Conferinţei Episcopale am fost la Roma în vizită ad limina apostolorum. Un moment eclezial înălţător pentru noi a fost celebrarea sfintei şi dumnezeieştii Liturghii la mormintele sfinţilor apostoli Petru şi Pavel în semn de recunoştinţă pentru toate harurile de care s-a învrednicit Biserica noastră de-a lungul timpului. Întâlnirea cu Sfântul Părinte a constituit, pe lângă bucuria firească a comuniunii în credinţă cu urmaşul Sfântului Petru, şi afirmarea universalităţii credinţei noastre.
Isus Cel Înviat în numele căruia suntem astăzi împreună în Biserici, i-a trimis pe apostolii săi în toată lumea, să predice Evanghelia la toată făptura şi prin cuvântul lor, El Însuşi s-a făcut lucrător şi prezent prin minuni şi vindecări de tot felul. A întemeiat Biserica, noul popor al lui Dumnezeu care prin mărturisirea aceleiaşi credinţe şi prin împărtăşirea aceloraşi sfinte Taine formează Trupul Său mistic. În esenţa ei, Biserica nu poate să fie decât Una, pentru că Unul este Domnul ei şi liantul care îi uneşte pe toţi este dragostea Lui, concretizată şi trăită de credincioşii care rămân în comuniune unii cu alţii. Comuniunea cu Dumnezeu se face vizibilă în comuniunea sfinţilor şi în apartenenţa la acelaşi popor al lui Dumnezeu. Ea este fundamentul oricărei comuniuni şi izvor al înţelegerii şi iubirii dintre oameni.
Tot cu acest prilej al vizitei noastre, am aflat din informarea pe care ne-a făcut-o Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, de stadiul procesului privind martiriul episcopilor noştri. Deşi procesul este la început, ne bucurăm de această nouă etapă, care este ultima, din lungul şir al ridicării la treapta altarelor a celor care au mărturisit până la sfârşit cu preţul libertăţii şi al vieţii lor. Mărturia lor este semnul vizibil al lucrării harului lui Dumnezeu care se revarsă neîncetat peste Biserică şi pe cele neputincioase le împlineşte, iar pe cele slabe le întăreşte. Nu aparenţele date de număr, putere sau influenţă politică să ne fie criteriile de evaluare a poziţiei şi statutului nostru, ci convingerea şi conştiinţa apartenenţei noastre la Cristos şi la Biserica Sa.
Pentru a grăbi momentul recunoaşterii oficiale a gloriei martirilor şi totodată al bucuriei noastre, rugăciunile Voastre sunt de cel mai mare ajutor. Atât rugăciunile comunitare din Biserică, cât şi cele particulare făcute de fiecare în cămara inimii sale, vor anticipa ceasul şi ne vor uni şi mai mult unul cu altul. Aceleaşi rugăciuni la care părinteşte Vă îndemn, făcându-mă eu însumi împreună cu fiecare rugător, să le înălţăm către Domnul pentru preoţii noştri, în acest timp pascal care ne apropie de încheierea anului dedicat sfintei preoţii. Rugăciunea şi sprijinul nostru, susţinute de dragoste şi răbdare, clădesc comunitatea şi ajută persoanele. Preoţii au nevoie să fie susţinuţi şi înţeleşi pentru ca umanitatea, virtuţile şi personalitatea lor, să poată să crească şi astfel profunzimea tainei pe care o poartă, să se manifeste mai deplin spre folosul întregii comunităţi. Răbdarea, grija şi iertarea acordată, să nu le fie justificare ca atitudine cuvenită din partea altora, ci imbold şi motiv al unei dăruiri şi mai mari pentru credincioşii de a căror mântuire se fac răspunzători.
Iubiţi credincioşi,
Mântuitorul nostru Înviat din morţi s-a arătat Mariei Magdalena, chemând-o pe nume, aşa cum consemnează textul Scripturii, şi ea abia atunci îl recunoaşte, la auzul vocii Sale. Tristeţea i se transformă în bucurie, inima-i tresaltă şi mintea-i uimită. Îl recunoaşte pe Domnul, după ce conştientizează că mai întâi ea este cunoscută de către El. Venise la mormânt cu inima zdrobită de durere, pentru că în inima ei, Isus era prezent ca mort şi absent ca viu. Prinde curaj şi se înflăcărează după schimbarea simţămintelor inimii, apoi îşi aminteşte că Dumnezeu este Iubire şi nu poate să moară în inima celui care iubeşte. Aşadar, dragostea din sufletul omului este semnul vizibil al prezenţei reale a Mântuitorului, care rămâne de-a pururi cu cei ce Îl iubesc şi I se încredinţează. „Cel ce mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi mă voi arăta lui” (Io.14,21).
Cel care iubeşte, vede, nu umblă în întuneric, nici în singurătate, ci are ochi noi, pentru că are o inimă nouă, precum este scris în profetul Iezechiel: „Vă voi da inimă nouă şi spirit nou vă voi da; voi lua din voi inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne” (cap.36,26).
Isus o trimite apoi pe Maria să vestească apostolilor şi prin ei nouă tuturor, că misiunea Domnului continuă prin cei ce cred şi îi acceptă cuvântul şi de asemenea, că suntem aşteptaţi în cer, acolo unde şi Mântuitorul se află. „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Io.20,17).
Dragii mei, creştinul, prin viaţa sa de credinţă, nădejde şi dragoste este vestitorul destinului omului, al chemării lui profunde şi al exigenţei de a răspunde vocaţiei sale. Să nu ne fie frică să-L vestim pe Dumnezeu prin prezenţa şi atitudinea noastră creştină în mijlocul lumii, a societăţii şi a evenimentelor acesteia.
Viaţa socială poate să fie configurată şi ajutată în frământările şi căutările membrilor ei de atitudinea şi prezenţa trăitorilor Evangheliei. Biserica nu oboseşte în a vesti şi mărturisi Vestea cea bună, amintind mereu fiilor ei şi nu numai, că omenirea nu trebuie să înceteze de a privi la destinul ei, dar fără să uite de timpul prezent prin care se realizează şi se câştigă cele viitoare. Atitudinea civică a bunei cuviinţe, a măsurii, a respectului şi dialogului, a dreptăţii şi echităţii, devine misiune pentru noi, în datoria pe care o avem de a fi vestitori şi împlinitori ai Cuvântului Mântuitorului.
Cu aceste gânduri şi îndemnuri, iubiţi fii sufleteşti, Vă însoţesc în rugăciune pe fiecare dintre Voi, familiile şi pe cei dragi ai Voştri. Împreună cu Preasfinţiile lor, Episcopii Vasile şi Mihai, Vă dorim tuturor Sărbători Sfinte şi binecuvântate, alese haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul nostru Isus Cristos cel Înviat din morţi!
Cristos a Înviat!
† LUCIAN
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Făgăraş şi Alba Iulia – Blaj
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică
www.bru.ro

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.