Română | Italiano
AcasăŞtiri201323 Ianuarie: Pelerinajul Parohiei Flaminia-Euclide (Roma Nord) la Muntele Despicat de către ...
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici!..." » Titlu: 9589.jpg

Anul: 2017

Eveniment: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici!..."

Titlu: 9589.jpg

Ştiri

Pelerinajul Parohiei Flaminia-Euclide (Roma Nord) la Muntele Despicat de către Hristos, Sanctuarul "Preasfânta Treime"

Pelerinajul Parohiei Flaminia-Euclide (Roma Nord) la Muntele Despicat de către Hristos, Sanctuarul "Preasfânta Treime"

Ploua mărunt în amiaza zile de duminică, 20 ianuarie 2013, când credincioşii din parohia Părintelui Serafim Vescan Iulian erau pregătiţi pentru a pleca în primul pelerinaj din noul an. Dar vremea potrivnică are prea puţină relevanţă atunci când în inima şi mintea ta locuieşte Dumnezeu, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos de la Sfânta Liturghie care abia cu câteva minute înainte s-a încheiat te umple de o bucurie fără margini.
Nimic nu i-a putut împiedica aşadar pe credincioşi să se adune în număr atât de mare – 75 de persoane, astfel încât să ocupe un întreg autocar supraetajat. Pacea şi lumina care le încălzeau sufletele, faptul de a fi din nou împreună, dar şi gândul la această mult aşteptată nouă aventură creştină, s-au opus cu totul frigului de afară. În plus, credinţa că apa este purificatoare, curăţătoare de păcate, a transformat ploaia din adversar în binecuvântare.
Călătoria a fost foarte plăcută şi s-a petrecut sub semnul dragostei şi armoniei insuflate de către părintele Serafim, îndrumătorul spiritual al comunităţii noastre. „Cu cântare de mărire mergem azi la mănăstire” s-a intonat în cor, dar şi alte cântări şi rugăciuni, şi nu în ultimul rând s-a făcut şi o prezentare a locului către care ne îndreptam, motiv pentru care cele două ore de călătorie au trecut aproape pe nesimţite.
Odată ajunşi la sanctuar, am fost întâmpinaţi de către un călugăr benedictin care ne-a descris cu mult har ceea ce urma să vizităm.
În Parcul Regional al Muntelui Orlando din oraşul-port Gaeta, zona (provincia – judeţul) Latina, alături de lucrarea omului, spectacolul cel mai frumos şi mai sugestiv care se poate admira este însă cel creat de mama-natură, şi anume: Muntele Despicat.
Legenda povesteşte că cutremurul care a lovit Ierusalimul când Isus a murit pe cruce s-a reflectat chiar în acest loc, despicând un munte întreg. Mai precis, conform Sfintei Scripturi, totul s-a petrecut în momentul în care în Ierusalim „catapeteasma templului s-a sfâşiat, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat”. (Mt 27, 51).
Muntele Despicat face parte în prezent din Sanctuarul Sfintei Treimi, supranumit şi Sanctuarul Muntelui Despicat, edificat de către călugării benedictini în secolul al XI-lea.
În partea dreaptă a sanctuarului, traversând mai întâi coridorul Căii Sfintei Cruci, se poate coborî în prima despicătură pe o scară foarte îngustă – dar tocmai aici este misterul, cu 35 de trepte, suspendată între cer şi mare, şi care duce la capela sanctuarului. În partea stângă a sanctuarului există o altă scară care, la capătul a 285 de trepte, de această dată, poartă paşii până jos, la grota de la mare.
Iniţial, scara către capelă era construită din bare de fier care astfel îţi permiteau să priveşti marea ce se unduia dedesubtul tău. Scara actuală însă este zidită în stâncă şi datează din timpul regelui Ferdinand al II-lea. La capătul scării se află Capela Crucifixului, construită pe bucăţile de stâncă desprinse în urma deschiderii muntelui, la o înălţime de 30 de metri peste nivelul mării. Capela datează din prima jumătate a secolului al XV-lea, iar de pe acoperişul său se pot admira crăpăturile şi marea.
Sfântul Filippo Neri s-a numărat printre sfinţii care au vizitat nu numai o dată Capela Crucifixului, încă de pe vremea când nu era decât un simplu pelegrin. Tocmai la picioarele acestui crucifix a şi luat de altfel hotărârea de a renunţa la viaţa sa şi de a se dedica în întregime lui Dumnezeu. Datorită faptului că adeseori rămânea până târziu ca să se roage şi să mediteze, bucata de stâncă pe care obişnuia să se odihnească a fost numită mai târziu „patul Sfântului Filippo”.
Acest sanctuar a reprezentat de-a lungul timpului un loc de rugăciune şi pentru numeroşi papi, printre care şi Pio IX, dar şi suverani şi episcopi.
Scara din stânga sanctuarului, construită în anul 1957, permite ca prin coborârea celor 285 de trepte ale sale să se ajungă la mare, unde se poate admira enormitatea şi frumuseţea „Grotei Turcului”, nominată astfel deoarece timp de aproximativ 60 de ani, între 846 şi 915, când au fost învinşi în bătălie de către locuitorii Gaetei, această deschizătură a servit drept ascunzătoare piraţilor care ieşeau noaptea să jefuiască litoralul.
Coborând pe trepte, nu poate scăpa privirii o formă imprimată pe rocă, şi anume „mâna turcului”. Potrivit legendei, unui turc necredincios i s-a cerut să atingă roca cu mâna, moment în care peretele muntos s-a retras de sub mâna sa, lăsându-i imprimată amprenta pentru totdeauna.
Între proeminenţele şi intrândurile pereţilor muntoşi de pe o parte şi de pe alta se poate observa o nemaipomenită coincidenţă, în sensul că, dacă aceştia ar trebui să se închidă din nou, s-ar suprapune aproape perfect.
Muntele Despicat a populat dintotdeauna şi fantezia generaţiilor care l-au locuit de-a lungul secolelor, fiind izvorul a nenumărate basme şi legende.           
Printre figurile importante care au trecut pe strada Despicăturii se numără şi regina Margherita di Savoia, împreună cu prinţul moştenitor Vittorio Emanuele, într-una dintre plimbările lor în zonă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Printre stânci se poate observa şi astăzi o plăcuţă comemorativă, mărturie istorică a acestui eveniment.           
În ciuda efortului nu tocmai de neglijat pe care a trebuit să-l facem prin urcarea la întoarcere a celor 285 de trepte, dacă fizicul ne-a cam înşelat aşteptările, ne-am înălţat în schimb sufleteşte cântând „Fecioara la munte” şi admirând pentru ultima oară sublimul spectacol al naturii din acest loc pe care cu regret peste puţin timp urma să-l părăsim. Imagini ni se derulau deja în minte: stâncile şlefuite atât de mângâierea valurilor mării, cât şi de atingerea mâinilor omului de-a lungul atâtor şi atâtor secole; înspăimântătoarea, dar în acelaşi timp fermecătoare privelişte asupra mării, când te afli suspendat deasupra ei la o înălţime de circa 50 de metri, ceea ce te face să te simţi parcă un mic Dumnezeu...
Pe drumul de întoarcere spre casă oboseala încerca să-şi facă simţită prezenţa, însă satisfacţia pe care o simţeam cu toţii a reuşit să o învingă. Desigur, nu au lipsit rugăciunile de mulţumire către Domnul şi nici frumoasele cântări, intonând printre altele, de această dată, „Cu cântare de mărire ne-ntoarcem din mănăstire”. Spre sfârşitul călătoriei am făcut la microfon şi un schimb de impresii asupra pelerinajului, dar şi aprecieri ale valorilor etice, culturale şi spirituale ale participanţilor, constatând cu plăcere că între toţi a existat o colaborare şi un dialog constructiv. Nu se putea să nu se arunce însă şi o privire asupra viitorului apropiat, prin anunţarea următoarelor două pelerinaje: cel de la Padova, unde are loc întrunirea anuală a românilor din Italia, şi apoi cel de la Firenze.
Încărcătura spirituală, profunzimea şi imensitatea acestui loc sacru au făcut şi din acest pelerinaj o experienţă minunată care cu siguranţă ne va lumina minţile şi ne va mângâia sufletele pentru cel puţin o bună bucată de vreme de-acum înainte.
Olga Popa

 

Evenimente foto legate de această ştire

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.