Română | Italiano
AcasăŞtiri201328 Martie: Villafranca: Ospitalitatea şi caritatea într-o climă de fraternitate crează ...
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Protopopiatul Greco-Catolic de Toscana şi Umbria pe urmele Mariei la Lourdes » Titlu: 9556.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Protopopiatul Greco-Catolic de Toscana şi Umbria pe urmele Mariei la Lourdes

Titlu: 9556.jpg

Ştiri

Villafranca: Ospitalitatea şi caritatea într-o climă de fraternitate crează familie

Villafranca: Ospitalitatea şi caritatea într-o climă de fraternitate crează familie

Părintele Dumitru Petrovan, din luna octombrie anul trecut locuieşte la Mănăstirea Fraţilor Franciscani Cappuccini, cu misiunea de-a realiza un proiect de asistenţă pastorală pentru comunitatea graco-catolică română care locuieşte în această localitate.
Am ajuns în mănăstirea fraţilor Capucini ca şi oaspete pentru puţine zile, dar în această comunitate m-am simţit foarte bine. Mi-a fost foarte uşor să mă adaptez la viaţa de mănăstire pentru că se trăieşte ca şi într-o familie. Mai mult de atât mulţumită Domnului, retrăiesc armonia din familie compusă din şase copii. Îmi amintesc de tatăl meu care ne spunea: „pentru a face o mămăligă bună, toţi trebuie să participe”. Şi făceam aşa! Fiecare îşi făcea partea sa. Eu fiind cel mai mic trebuia să aduc lemnele pentru foc. Ceilalţi aduceau apă iar surorile o ajutau în bucătărie pe mama, iar la sfârşit aveam impresia că e cea mai buna mâncare din lume. Cu această experienţă, încă de mic am simţit valoarea şi armonia care ar trebi să existe în familie. În mănăstire se întâmplă exact aşa: la sfârşitul cinei sau prânzului, fiecare frate îşi suflecă mânecile, îşi pune şorţul şi trece la spălat de vase şi la curăţenie în sala de mese, iar în câteva minute totul rămâne în ordine. Cu adevărat pot spune că în acest convent patronează armonia unei familii.
Ar fi frumos să putem trăi aşa şi în societatea noastră. În realitate ar trebui să fie ca şi într-o familie mai mare în care se trăieşte în pace şi în armonie. Ospitalitatea pe care am găsit-o în toată Villafranca mă duce cu gândul la bunul sens al creştinismului. De exemplu, cu ocazia organizării zilei naţionale a României, de 1 decembrie, autorităţile locale ne-au pus la dispoziţie castelul din centrul Oraşului. Pentru numeroşii români de aici, a fost un eveniment care a contribuit foarte mult la integrare şi la ajutorul reciproc. Deja sunt rezultate vizibile şi pentru grupul de români care se întâlnesc cu domnul Cătălin Mustăţea, pentru a rezolva diferite probleme şi greutăţi în fiecare joi seara într-o sală, la gara din Villafranca.
Autorităţile bisericeşti, nu se lasă mai prejos, ci dimpotrivă, cu un gest curajos ne-au oferit o Biserică unde putem celebra Sfânta Liturghie în limba română. Toate aceste gesturi dau consistenţă prezenţei mele aici şi scopului pastoral pentru care am venit, ca preot care se dedică comunităţii şi în comuniune cu biserica locală din Verona şi cu cea universală din Roma. Obiectivul meu principal rămâne acelaşi: de a-i învăţa pe români să trăiască în unire şi în armonie să se integreze în aceasta ţară care ne găzduieşte.
Cred că este oportun cu această ocazie să clarificăm un lucru important, acela de-a nu confunda ritul cu credinţa. Biserica lui Cristos este, şi rămâne în veci, una, sfântă, catolică (universală), cum ne aminteşte sfântul apostol Pavel: „un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez” (Ef. 4, 5). Desigur că sunt multe biserici care se diferenţiază între ele având ritualuri, tradiţii sau obiceiuri diverse, dar toate acestea sunt expresia credinţei unice în Unicul Dumnezeu.
În interiorul bisericii catolice, există două identităţi majore, şi anume cea occidentală şi cea orientală. Grupul de biserici orientale include pe cele tradiţie alexandrină sau coptă, antiohiană sau siro-occidentală, armeană, caldeană sau siro-orientală şi bizantină sau de constantinopolitană. Aceste biserici au un rit propriu lor şi sunt biserici „sui iuris” (adică de drept propriu), conduse de un arhiepiscop sau patriarh, şi se diferenţiază printr-o mai mare autonomie, cum vedem in Conciliul Vatican II, în Decretul privind Bisericile Catolice Orientale „Orientalium Ecclesiarum”.
Până în anul 1054, Biserica a fost una. Deşi se indică anul 1054 ca an în care s-a produs ruptura dintre Biserica din Orient şi cea din Occident, despărţirea a fost rezultatul unei lungi perioade de separare treptată între cele două Biserici. Biserica s-a împărţit din cauza chestiunilor doctrinare, teologice, lingvistice, politice şi geografice, iar fractura fundamentală nu a mai putut fi lipită. Au fost, de fapt, două reunificări formale: Conciliul de la Lyon (1274) şi a Conciliul din Ferrara-Florenţa (1438-1439), dar ambele cazuri au fost refuzate de ortodoxie, întrucât liderii spirituali care au luat parte la aceste „uniri”, şi-au depăşit competenţa. Chiar următoarele tentative de reconciliere între cele două biserici nu au reuşit. "Întoarcerea" unei mari părţi a creştinilor răsăriteni a fost posibilă numai în secolul XVI-lea când ucrainenii s-au întors sub conducerea Bisericii de la Roma, eveniment intrat în istorie sub numele de unirea de la Brest-Litovsk (1595-1596), a urmat apoi, la scurt timp, unirea unei părţi a românilor din Transilvania 1697-1701 (Transilvania ocupă azi 41,5% din teritoriul României). Aceste comunităţi ecleziastice, iniţial ortodoxe, şi-au schimbat jurisdicţia, iar actualmente sunt numite Biserici Catolice de rit oriental (sau greco-catolice).
Dar, din păcate, orientarea pro-occidentală şi comuniunea cu Sfântul Scaun a acestei biserici, au împins regimul comunist, în anul 1948, imediat după al Doilea Război Mondial, la suprimarea ei.
Astfel, între 1948 şi 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), a fost obligată să trăiască în secret (în catacombe). Episcopii, preoţii şi credincioşii au fost închişi şi ucişi, după cum au fost confiscate lăcaşurile de cult şi bunurile bisericii. Din cei 12 episcopi, nici unul nu l-a trădat pe Domnul şi credinţa catolică. Toţi au suferit ani grei de închisoare. Şapte din cei doisprezece episcopi a murit în închisoare, mai mult de 350 de preoţi şi mulţi laici au murit în aceleaşi condiţii, iar mormintele lor nu sunt cunoscute. Aceşti martiri români ai secolului al XX-lea au murit în lagărele comuniste de foame, sete şi de frig. Nu au primit nici o îngrijire medicală. Călăii lor îi băteau şi îi smulgeau bărbile lor - toţi s-au sacrificat pentru dragostea lui Hristos.
Sunt fapte istorice cunoscute şi mai recent amintite în cartea Episcopului Ioan Ploscaru „Lanţuri şi teroare”, tradusă acum şi în italiană care v-a fi prezentată pe data de 14 aprilie şi la Villafranca, în biserica fraţilor Capucini.
Sfânta Evanghelie ne învaţă, nu doar să trăim în pace cu ceilalţi dar şi că mântuirea noastră depinde de raportul nostru cu aproapele. Raportul nostru cu Dumnezeu nu este doar vertical, ci este şi orizontal. Este dacă vreţi, ca principiul ” vaselor comunicante”, demonstrat de fizică. Nu putem creşte în raportul nostru cu Dumnezeu dacă raportul nostru cu aproapele lasă de dorit. Ne amintim de episodul judecăţii finale descris de sfântul evanghelist Matei, (cap. 25. V. 40): „ iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat zic vouă: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”.
P. Petrovan Dumitru

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.