Ştiri

Trebuie să numim toate lucrurile ce ne impresoară cu adevăratul lor nume pentru că doar aşa vei avea o justă percepţie a realităţii înconjurătoare şi nu vei fi ispitit să subevaluezi sau mai rău sa desconsideri nimic oricât de mic sau nesemnificativ ar putea părea – aşa îmi spunea mereu bunicul. Recunosc: pentru multă vreme nu am înţeles această frază şi mai rău o consideram oarecum gratuită.

Mult mai târziu am avut ocazia să intru în contact cu ceva minunat – “viaţa de aur a cuvintelor” – revelaţie a lui Dumnezeu şi colaborare creativă a omului cu El. Am descoperit încântată puterea cuvântului ce revelează nu numai o oarecare solidaritate cu oamenii, a unora cu alţii, ci mai ales cu Civeva mult mai presus decât noi. Am descoperit că a vorbi nu însemnă numai a comunica, însemnă a hrăni, a construi. Mai apoi, pasiunea mea pentru cuvinte a prins o formă concretă şi prin intermediul dedicării concrete spre ele prin intermediul profesiei mele – astfel am înteles că nu numai cuvintele sun importante ci şi modul de a le pune împreună. Daca nu suntem atenţi, mai ales la vârste fragede, neuronii construiesc legături greşite şi mai mult, nerespectând regulile gramaticale gândurile nu mai sunt organizate devin haotice, se gândeşte în secvenţe mentale şi se devine manipulabili şi in consecinţă foarte vulnerabili.

Propunerea pe care acesti episcopi au primit-o: “dacă devii ortodox mâine, vei deveni mitropolit sau chiar patriarh la Bucureşti al Bisericii naţionale” …ce mod viclean şi cu adevărat periculos de manipulare devenea această propunere. Realizăm oare ce intenţii ascunse existau în spatele acestei propuneri?

Pentru că ideea nu aceasta era, nu să devină sau nu ortodocşi era punctul central al problemei! Trebuie să numim cât mai corect şi concret lururile ce ne impresoară. Diavolul a încercat să folosească cuvintele şi denumirile pentru a distruge, pentru a confunda pentru a-i divide pe creştini. Pentru ca să ne fie clar, aceşti episcopi nu au acceptat ceva mult mai periculos, ei nu au acceptat cu preţul vieţii lor ca ortodoxia să fie folosită ca instrument de control şi de supunere a poporului. Ei nu au acceptat ca o biserică soră în Hristos să fie folosită împotriva lor, nu au acceptat să colaboreze cu un instrument de tortură în numele lui Hristos pentru a-L distruge pe Hristos!! Ei au iubit atât de mult pe fraţii lor ortodocşi încât nu au putut accepta nici măcar gândul ca numele şi istoria bisericii ortodoxe să fie folosite sau manjite de sângele lor, şi pe deasupra sângele unor fraţi creştini, uniţi de aceeaşi credinţă.

Acum martiriul devine clar şi se conturează şi mai clar dacă privim lucrurile din perspectiva martirilor.

M-am întrebat: “de ce martir, de ce folosirea cuvântului martir…ce sens are şi mai ales în acel context ce sens a căpătat?” Sensul este unul profund. De ce aceşti episcopi au acceptat să devină martiri? Şi din nou, mă întreb nu ar fi fost mai uşor să accepte propunerea pentru a-şi salva viaţa. În momentul acela aceasta idee putea deveni calea cea mai usoară – puteau lua în considerare utilitatea unei astfel de acceptări spunându-şi : Pentru moment e mai important să rămânem în viaţă…vom vedea mai apoi ce se va întampla”. Însă, aşa cum viaţa ne învaţă, calea cea mai uşoară se arată de multe ori stearpă sau mai rău se poate demonstra a fi una fără ieşire.

Martiriu …au acceptat cu adevărat martiriul ştiind bine ce îi astepta, alegeau calea cea mai grea. Pentru ca, acesti episcopi, ştiau bine că o dată ce sângele lor va fi fost vărsat, în mod paradoxal, această Biserică Română Unită nu mai putea muri, pentru ca, dragi prieteni, nimic nu este mai hrănitor precum sacrificiul şi nimic nu mai poate fi ascuns sau şters o dată ce a fost acoperit de sânge viu ! Ei au asigurat continuitatea bisericii lor în modul cel mai sigur şi mai autentic cu putinţă.

Acum într-adevăr ne priveşte pe toţi această parte a istoriei noastre şi nu trebuie să facem altceva decât să mergem pe drumul pe care ei ni l-au aşternut, respectându-l şi onorându-l chiar dacă această biserică şi comunitatile române unite sunt încă fragile şi vulnerabile fiind încă într-o fază de recâştigare a identităţii ce timp de 5 decenii a fost ciuntită şi batjocorită în modul cel mai bestial cu putiinţă. Aceste comunităţi, aceste mici comunităţi, au fost hrănite cu sângele cel mai pur, sângele sacrificiului, sacrificiul libertăţii în credinţă şi pentru credinţă.

Atunci când înţelegem cu adevărat semnificaţia vreunui cuvânt, valul care cade de pe el ne acoperă cu acel cuvânt…

Martiriu. Să ne lăsăm acoperiţi de acest cuvânt, mai bine zis să ne lăsăm acoperiţi cu epifania lui în noi, de ceea ce acest cuvânt generează în noi şi se revelează intelectului şi inimii noastre, acelei inimi care se lasă atinsă de importanţa cuvintelor, rezonand la atingerea lor, pentru că noi am primit libertatea credinţei în modul cel mai simplu şi sigur posibil: fără sforţări ale conştiinţei sau munci intelectuale. Iar ceea ce îmi pare cu adevărat miraculos este simplitatea prin care noi astăzi Il putem chema pe Dumnezeu. Ajunge doar să strangem în căuşul palmei o cruce, să o strângem într-atât încât să o simţim cum pătrunde încet în pielea noastră şi să o ţinem aşa în apropierea gândurilor noastre pentru a depăşi barierele raţiunii, aceea care opreşte darul credinţei şi îl alungă în colţul lucrurilor pe care omul nu le poate explica şi pe care, aroganţi cum suntem, le considerăm incompatibile cu umanitatea noastră.

Vă mulţumim pentru prezenţa dumneavoastră aici în seara aceasta, mulţumim tuturor celor care în aceşti 10 ani au ajutat această mică comunitate parohială, mică, cum ziceam deja, dar importantă deoarece este mărturia adevărată a libertăţii.