Română | Italiano
AcasăŞtiri201321 Aprilie: Un discurs creştin despre comunitatea creştină
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Puterea comuniunii şi a iubirii dintre oameni - pomenirea celor răposaţi în Parohia din Mestre » Titlu: 10003.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Puterea comuniunii şi a iubirii dintre oameni - pomenirea celor răposaţi în Parohia din Mestre

Titlu: 10003.jpg

Ştiri

Un discurs creştin despre comunitatea creştină

Un discurs creştin despre comunitatea creştină

1. Interpretarea timpului
Timpul în care trăim este interpretat în moduri foarte diferite. Cum interpretează creştinul acest timp? Criză? Reorganizare? Mobilitate?
Toate sunt interpretări adevărate, dar nu sunt creştine. Unica intepretare a timpului este cea indicată de Domnul. Acesta este timp al misiunii.
2. Misiunea creştinilor.
Misiunea nu este un plan de cucerire sau o tehnică de prozelitism, mai degrabă este desponibilitatea de a împărtăşi o atracţie. Evanghelia Domnului ni se propune ca fiind Vestea cea bună care luminează şi mângâie, dă speranţă şi vindecă, ajută la înţelegerea de sine şi sensul propriei vieţi.
Atracţia Evengheliei străluceşte prin bucuria creştinilor. Bucuria nu îşi are originea şi consistenţa sa în uşurinţa vieţii, ci în experienţa iubirii. Relaţia personală cu Domnul, timpul de sălăşluire în iubire şi ocaziile de a se pune în slujba celor care sunt iubiţi, este secretul bucuriei creştine.
Poate întrebarea mai urgentă nu este: “ce trebuie să facem?”, ci “cum putem să ne îngrijim de relaţia personală cu Domnul?”. Poate acest lucru ne face să ne interogăm: ce nu trebuie să facem?
3. Trei cuvinte creştine
3.1. Chemarea (Vocaţia)
Noi trăim pe seama unui răspuns dat lui Iisus, care ne numeşte prieteni şi ne invită să-L urmăm, să avem aceleaşi sentimente pe care le are El. Trăim pe seama unei ascultări a Spiritului şi ne lăsăm ghidaţi, corectaţi, consolaţi. Vocaţia este pentru toţi atingerea sfinţeniei, adică conformarea după Iisus Hristos Domnul, prin dăruirea slujbei care ne-a fost încredinţată ca şi slugii căreia stăpânul i-a încredinţat administrarea casei sale şi grija faţă de cei care locuiesc în ea. În această perspectivă, interpretarea rolului responsabilului şi a celorlalţi membrii din conducere şi din viaţa persoanelor comunităţii pastorale, trebuie să fie aceea a celui care îndeplineşte condiţiile sfinţeniei proprii şi a poporului creştin. Truda şi frustrările, semnalele promiţătoare şi consolările, calitatea lucrului şi varietatea sarcinilor trebuie să fie înţelese ca şi condiţii implicite pentru a merge pe calea spre sfinţenie, drept răspuns la vocaţia sfântă cu care am fost chemaţi.
3.2 Nepotrivirea
Recunoaşterea faptului de a nu fi la înălţime, paote să fie un pic umilitor, dar este o constatare care se arată mai devreme sau mai târziu evidentă. Vremurile pe care le trăim, reacţiile şi indiferenţa cu care sunt acceptate porpunerile noastre, complicaţiile care îngreunează înţelegerea dintre preoţi, nemulţumirea răspândită şi agresivă a persoanelor, ne fac deseori să experimentăm pe propria piele că nu suntem la înălţimea chemării: ar fi nevoie de o înţelepciune, de o tărie, de o autoritate, de o viziune pe care nu o avem.
Nu suntem la înălţime, nu suntem destui, nu suntem destul de uniţi, nu suntem destul de lucizi şi de inteligenţi.
Însă şi această constatare trebuie interpretată teologic.
Dealtfel, nu este de ajuns să se recunoască situaţia şi să se pretindă ca superiori să o rezolve. Nu este deloc înţelept să se facă lista tuturor acţiunilor, pentru a trage concluzia că dacă este vreunul nepotrivit, acela nu sunt eu. Nu este adevărat că toată vina este numa a altora.
Interpretarea creştină a nepotrivirii se numeşte, la nivel personal, „credinţă”.
Ne permitem să găsim indicaţii din cuvântul revelat: „Noi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Cor 4,7). Mărturisirea de credinţă care recunoaşte puterea lui Dumnezeu ce lucrează şi în slăbiciune, nu este însă o consolare care ne lasă liniştiţi, ci este cauza unei „tensiuni” sau „atenţii” ce dă motivaţie cursei: „Nu zic că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar urmăresc că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Fil. 3,12-14).
„De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr 12,1-2).
Cum se va putea exprima această „aţintire cu ochii asupra” dacă nu printr-o intensificare a relaţiei personale cu Domnul, prin dorinţa de conformare care scoate în evidenţă tot mai mult deranjul mediocrităţii, printr-o reînnoire a vieţii cu privire la acele aspecte care frânează elanul şi diferenţiază atracţia.
Nepotrivirea interpretată conform Spiritului devine condiţia unei disponibilităţi mai clare şi mai intense pentru atracţia Celui care a fost înălţat de pe pământ şi astfel îi atrage pe toţi la Sine (cfr. Ioan 12,32) care se poate chema şi „credinţă”. Sfinţenia paote să fie înţeleasă şi ca nepotrivire, măsurată ca disponibilitate faţă di Spirit, ca scultare încrezătoare şi vigilentă. „Iată serva Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea” (Lc 1,38).
Cum se poate trăi şi cum se pot lua iniţiative prin prisma ascultării, decât prin prisma eficienţei şi a protagonismului?
Interpretarea creştină a nepotrivirii se numeşte, la nivel bisericesc, „reformarea clerului”. Niciunul nu are toate darurile spirituale dorite, însă fiecăruia i-a fost dată o manifestare particulară a Spiritului pentru binele comun (2Cor 12,7). Împărtăşirea darurilor pentru nu numai pentru binele preoţilor ci şi al comunităţii nu se reduce la îndemnul întrajutorării, deoarece, mai profund, aceasta este consecinţa recunoaşterii a ceea ce este preotul şi a ceea ce este misiunea sa.
Calea care ar duce la o aprofundare mai conştientă a esenţei a ceea ce înseamnă a fi preot s-ar putea indica cu numele puţin răsunător de „reformare a clerului”. Este vorba de fapt de a-i da o formă istorică (poate chiar şi juridică) adevărului presbiterului: preotul nu-şi găseşte identitatea sa şi nu-şi trăieşte misiunea sa într-o solitudine şi într-o exercitare „de la sine” a ministerului, ci întrucât este colaborator al Episcopului, împreună cu ceilalţi confraţi hirotoniţi pentru preoţie şi pentru minister (preoţi şi diaconi), pentru misiunea apostolică.
Această antică evidenţă este recomandată unei redescoperiri care să-şi însuşească stilul creştin al misiunii. Mandatul misionar, care face parte din însăşi esenţa episcopului şi a presbiterului, nu este o lucrare omenească, o strategie de cucerire, viclenie pentru a atinge un succes lumesc: indică în schimb căile credinţei, ale sărăciei, ale blândeţii, ale bucuriei, ale dedicării până la jertfă.
4. Întruparea
Condiţia istorică în care ne găsim şi deciziile instituţionale care se iau, nu sunt un obstacol în calea urmării lui Hristos, a exercitării credinţei, a practicării carităţii: toate acestea constituie, în schimb, prilejul. Logica întrupării îşi însuşeşte condiţia omenească nu ca şi o limită, ci ca şi glasul Miresei care invocă venirea Mirelui. Există o inevitabilă condiţie de limitare, de fragmentare, însă în fragment sălăşluieşte totul, precum în Iisus, om adevărat, locuieşte plinătatea dumnezeiască, precum în Euharistie se realizează noul şi veşnicul legământ prin sângele vărsat pentru toţi. Deci să nu fim intoleranţi în „fragmentul” (fracţiunea) în care am fost angajaţi, este locul manifestării lui Dumnezeu: complexitatea societăţii în care trăim cu multitudinea de prezenţe ale comunităţilor religioase, a apartenenţelor bisericeşti în cadrul unui context multietnic şi cu configurări religioase pluriforme, impune luarea de poziţii în concret şi după libertatea Spiritului parcursul misiunii care continuă.
Mons. Mario Delpini

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.