Română | Italiano
AcasăŞtiri201323 Aprilie: Fericiţi cei persecutaţi. Povestea unui martir modern
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Sfântul Maslu în Parohia „Sfânta Maria in Araceli” din Vicenza » Titlu: 10054.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Sfântul Maslu în Parohia „Sfânta Maria in Araceli” din Vicenza

Titlu: 10054.jpg

Ştiri

Fericiţi cei persecutaţi. Povestea unui martir modern

Fericiţi cei persecutaţi. Povestea unui martir modern

ROMA, 23 aprilie 2013 – Cel puţin de cinci ori în ultimele două săptămâni papa Francesco a atras atenţia asupra „multor fraţi şi surori de-ai noştri care mărturisesc numele lui Iisus până la martiriu”.
Pe parcursul zilelor acestor apeluri ale papei, episcopul român Alexandru Mesian se afla în Italia, trecând din oraş în oraş, pentru a prezenta publicului mărturia unuia dintre aceşti martiri ai vremurilor noastre, chiar predecesorul său care a păstorit eparhia română unită de Lugoj.
Numele său este Ioan Ploscaru. A murit în anul 1998 la vârsta de 87 de ani, din care 15 petrecuţi în temniţe, în condiţii inumane. Vina a fost una singură: aceea de a fi rămas fidel Bisericii Romei şi deci refuzul de a trece la Biserica Ortodoxă, conform ordinelor date de guvernul comunist.
Era la puţin timp de la terminarea celul de-al II-lea Război Mondial şi la fel ca în Ucraina aşa şi în România regimul dorea anihilarea Bisericii locale Unite cu Roma, Greco-Catolice, cu episcopii săi, cu preoţii şi milioanele de credincioşi, punând-o în afara legii şi încorporând-o cu forţa în cadrul Bisericii Ortodoxe. În faţa neacceptării acestei situaţii, în anul 1948, toţi episcopii au fost arestaţi. Vor muri în închisoare. Alţi episcopi, horotoniţi în locul acestora, au continuat misiunea lor. Printre aceştia şi Ioan Ploscaru, care a primit hirotonirea întru episcop prin punerea mâinilor nunţiului apostolic al Vatacanului la Bucureşti, pe data de 30 noiembrie 1948. În catacombe va rezista numai câteva luni, deoarece în luna august a anului 1949 şi el va fi arestat.
Astfel începuse calvarul său, despre care scrise mai apoi într-o carte de memorii, care a vazut lumina tiparului în anul 1993 în România. Numai anul acesta, cartea a trecut graniţele ţării sale, într-o ediţie italiană foarte bine îngrijită, tipărită de Editura Dehoniane din Bologna.
Este o carte remarcabilă pentru multe motive. Aminteşte „Povestirile din Kolîma” de Salamov când descrie ferocitatea torturatorilor, lipsa de milă este de neînchipuit, cu umiliri care ajungeau până la „a mânca propriile excremente, a fi puşi în situaţia de a li se urina de către temniceri în gură, a fi constrânşi să declare că ar fi practicat acte sexuale aberante cu proprii părinţi”. Însă, cartea aduce aminte şi de seninătatea descriptivă şi ironia lui Soljenitan din „Arhipelagul Gulag”.
Este mai ales povestirea unei experienţe de credinţă, care luminează chiar şi nopţile cele mai întunecate, care trezeşte mirarea până şi în cei mai sălbatici, care îşi arată mila chiar şi faţă de cei mai groaznici persecutori.
Regimul comunist român a căzut în 1989. În 1990 Ioan Ploscaru a reuşit să reintre în posesia catedralei sale, care i-a fost resittuită de către mitropolitul ortodox din Lugoj. (n.t. din Timişoara, nu Lugoj).
În cele ce urmează se află o mică antologie din cartea sa de memorii, cu titlurile capitolelor din care au fost luate respectivele fragmente.
____________________
LANŢURI ŞI TEROARE
de Ioan Ploscaru
Nouă tuturor preoţilor şi episcopilor greco-catolici, ne-a fost oferită libertatea în schimbul trecerii la Biserica Ortodoxă. Mie personal mi-au propus acest schimb, în repetate rânduri, încă de la prima arestare. Dar nu se poate ajunge la compromisuri cu propria conştiinţă. Dacă aş fi cedat, ar fost o mare catastrofă pentru conştiinţa mea şi o confuzie pentru cei printre care trăiam.
În memoriile pe care le-am scris, nu ve-ţi găsi niciodată plângeri grave şi cu atât mai puţin stări sufleteşti de disperare, deoarece oferind toate aceste suferinţe lui Dumnezeu, ele devin suportabile. Însă nu le-aş fi putut suporta singur, dacă Iisus n-ar fi fost mereu lângă mine şi lângă noi toţi.
I-am considerat pe persecutorii noştrii ca „instrumente” şi pe niciunul dintre ei nu-i acuz: dimpotrivă, le doresc acelor securişti o adevărată convertire la Dumnezeuşi o adevărată şi vizibilă părere de rău pentru tot ceea ce au făcut.
Am fost închis în temniţă timp de 15 ani, 4 din care în izolare. Eliberat în 1964, am fost în continuare controlat, urmărit şi persecutat, prin urmare şi în anii succesivi a continuat, uneori, să-mi fie frică. Pentru toate suferinţele pe care a trebuit să le îndur, Dumnezeu fie lăudat în vecii vecilor.
LA „SECURITATEA”DIN TIMIŞOARA
Celula mea se afla la subsol, ferestrele erau sparte şi în celulă era foarte frig. Am fost reţinut acolo pentru toată luna decembrie până în ianuarie 1950. Frigul mă rupea. De multe ori, pe timpul nopţii eram dus la interogatoriu. Mă trimitea înapoi şi peste o jumătate de oră iar mă conduceau la un alt interogatoriu. Frigul din celula îngheţată mă consuma. Dormeam foarte puţin, mereu cu dorinţa de a mă trezi pentru a mă putea mişca. Prin fereastra spartă intra gerul, lăsând urme de îngheţ pe barbă şi pe haine. În trei săptămâni am slăbit foarte mult. Mă rugam şi-I ofeream tot frigul şi toate încercările Mântuitorului.
METODE DE CONSTRÂNGERE
Interogatoriile precum şi loviturile se desfăşurau chiar deasupra celulei noastre. Ne dădeam seama de ceea ce se petrecea după zgomotele pe care terorizaţi le ascultam. Apoi urletele celor care erau bătuţi. Îi loveau la tălpile picioarelor cu o bară de fier. Victima era constrânsă să fugă, altfel picioarele i s-ar fi umflat. Această tortură se repeta. Multora li se rupea osul metatarsian.
Însă mai rău decât bătaia era izolarea. Te închideau într-o celulă goală şi pe podeaua de beton vărsau apă. După o zi sau două picioarele se umflau şi inima nu mei rezista. Victima cadea în apă şi cerea să fie dusă afară pentru „a confesa”.
JILAVA
Persecuţiile însăşi constituiau o metodă de umilire. Te controlau în anus, la organele genitale, în gură, în urechi. Omul nud era pentru ei un obiect de batjocură. Astfel de persecuţii se făceau de mai multe ori pe lună, fără a pune la număr cele făcute în mod arbitrar de către gardieni.
În celula în care am fost izolaţi podeaua era din ciment şi mereu era udă, la fel şi pereţii, deoarece încăperea se afla la subsol. Pentru a dormi aveam o bandă de numai 35 cm pentru fiecare persoană. Niciunul nu putea dormi culcat pe spate, ci numai pe o parte. Când careva nu mai putea suporta poziţia şi era constrâns să o schimbe, trebuia să-i trezească pe toţi: se atingeau unul pe celălalt pe umăr şi trebuiau să se întoarcă toţi pe partea cealaltă.
Cea mai grea pedeapsă pe care ne-a dat-o comandantul a fost în luna iulie a anului 1950, când a acoperit ferestrele, lăsându-ne timp de o săptămână fără aer şi fără să ieşim. În plină vară, într-o cameră de 18 m2, trăiau 35 de persoane într-o atmosferă sufocantă. Unora le ieşau erupţii roşii pe piele, iar alţii leşinau.
SIGHET, ÎNCHISOARE DE EXTERMINARE
Cea mai mare teroare a închisorii din Sighet era foamea. Dieta alimentară în această închisoare era calculată cu mare grijă pentru ca deţinutul să nu moară imediat, ci să slăbească treptat prin înfometare. Alimentele erau puţine şi stricate.
DIN NOU LA „SECURITATEA” DIN TIMIŞOARA
Călugăriţele catolice erau constrânse să stea iarna în apa gelidă să sape, mai întâi cu o daltă, apoi cu mainile, să desfacă bucăţi de piatră, să le pună în şort şi să le ducă pe malul râului. Aproape toate călugăriţele, la puţin timp după ce au fost eliberate, au murit de tuberculoză sau decimate de reumatisme deformante şi acute.
LA MINISTERUL DE INTERNE DIN BUCUREŞTI
Interogatoriile au fost foarte grele. În fiecare zi am fost plesnit cu palma, cu scaunul, cu picioarele, împins cu capul de pereţi. Ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, într-o zi m-au dus în camera de tortură. Pregătiseră două lemne de care să mă lege pentru a primi bătaie. În timp ce se pregătea aparatul de tortură eu mă rugam oferindu-I lui Dumnezeu suferinţele şi viaţa.
ÎNCHISOAREA DIN GHERLA
Ajunsesem într-un moment critic. Prizonierii au protestat împotriva obscurării ferestrelor cu scânduri, iar direcţiunea a deslănţuit o violentă represiune. Poliţiştii trăgeau de pe acoperişuri, foloseau tunurile cu apă, îi înfometau pe prizonieri şi în cele din urmă îi trăgeau afară din celulele lor pentru a-i bate cu răngi de fier. Pe coridor sângele curgea pârâu. S-a vorbit atunci de cel puţin treizeci de morţi. Chiar şi medicul închisorii a luat în mână o rangă şi a lovit la întâmplare.
Cu noi se afla un grup de ţărani din Moldova. Povesteau de atrocităţile ce au fost săvârşite cu ocazia colectivizării. Unii au acceptat, alţii s-au opus. Aceştia din urmă au fost adunaţi într-o cameră a primăriei unde îi aşteptau aşa numiţii „procuratori”, care erau muncitori din fabrici. Cine refuza trebuia să treacă printre ei. „Procuratorii” aveau şurubelniţe şi sule de fier pe care le împlântau fără ezitare în trupurile „reacţionarilor” . Cei care au fost răniţi la organele vitale – ficat, rinichi, plămâni, vezică – au murit nu după mult timp. Ceilalţi au supravieţuit grav răniţi.
În celulă eram îngrămădiţi aproape 60 de inşi. Erau ţărani, legaţi cu lanţuri grele, fixate cu nişte cuie, încât nu se puteau nici dezbrăca, nici spăla. Unde strângea lanţul s-a format o coajă de sânge coagulat.
LA PENITENCIARUL DIN PITEŞTI
La Piteşti, pe cei care erau în lanţuri îi lăsaseră aşa din septembrie până aproape de Crăciun, ba mai mult de atât, deoarece s-au plâns că sunt plini de păduchi, le-au strâns lanţurile şi mai tare. Cei condamnaţi la mai puţin de 15 ani nu au fost prinşi în lanţuri. Eu aveam exact 15 ani – pedeapsa cea mai mare, la care se adunau celelalte trei pedepse de câte opt ani fiecare – astfel încât uneori îmi puneau lanţurile, alteori mă lăsau fără ele. Nu mă întristam pentru lanţuri, dincontră le sărutam şi le ofeream lui Iisus: „Dacă tu ai fi acum cu noi, cu siguranţă ai fi întemniţat şi paote chiar judecat!”. Sărutam salopeta mea sărăcăcioasă şi murdară considerând-o ca pe cel mai drag veşmânt liturgic şi consideram gratiile drept sfinte mărturii ale martiriului: le sărutam ca semn al acceptării afectuoase şi pline de recunoştinţă. Acest lucru se petrecea de fiecare dată când intram într-o celula nouă.
Închisoarea din Piteşti era crâncenă. În iarna anului 1960, acoperişul de tablă a fost rupt de vânt. Celulele erau foarte insalubre. Tavanul rece producea condens, astfel încât picura încontinuu pe hainele noastre, ţinându-ne într-o stare de umiditate permanentă. Aproape toate paturile erau dispuse pe trei nivele şi pe fiecare se aflau câte doi deţinuţi. În celule de tipul celei în care eram eu se aflau mai mult de 70 de persoane.
DEJ, ÎNCHISOARE DE EXTERMINARE
Regulamentul închisorii din Dej era cel mai sever decât în orice altă închisoare. Această severitate inumană era dovada că nu voiau numai să ne izoleze, ci şi să ne extermineze fizic.
În timpul zilei era interzis să ne întindem pe paturi. Ne obligau să ne aşezăm pe bancă fără spătar; astfel ajungeam seara extenuaţi. Se vorbea în soaptă, orice conversaţie era interzisă. Seara trebuia să ne împăturăm îmbrăcămintea şi să o punem pe bancă, ca să n-o folosim pentru a ne acoperi. Era în mod absolut interzisă folosirea cearceafurilor. Iarna, ferestrele trebuiau să rămână deschise: aşa aveam „aer proaspăt”, ziceau temnicerii. Vara, în schimb, le închideau. Era pedepsit cu severitate cine îndrăznea să facă exerciţii de gimnastică.
În ciuda interzicerii de către direcţiune, nu am renunţat la rugăciune, ba dincontră, ne rugam cu mai mult zel, convinşi că Dumnezeu ar fi de partea noastră şi noi de a Sa. În fiecare zi – din momentul deşteptării, care era la ora 05.00 dimineaţa, până la 10 seara – toţi respectau liniştea, spunându-şi rugăciunile şi meditând pentru mult timp.
„NEAGRA”
În februarie 1963, trecui pe lângă un inspector de poliţie şi nu mi-am dat seama. Pentru că nu l-am salutat am fost pedepsit cu cinci zile de izolare, în celulele numite „negrele”. Era o iarnă foarte grea. Când am fost însoţit acolo, ceilalţi s-au speriat. Deseori cei care ieşeau din celula de izolare erau duşi pe targă, înţepeniţi de frig.
Rămas singur în celulă, la întuneric şi la frig, ca întotdeauna, am sărutat gratiile oferindu-i lui Iisus suferinţele. Era Postul Mare şi mă gândeam că aş putea face exerciţiile spirituale. Ar fi fost o perioadă de penitenţă. În fiecare zi primeam 250 g de pâine şi o gamelă de apă: pâinea durerii şi apa suferinţei, mă gândeam. Culcatul pe podeaua tare nu mi se părea aşa greu. Eram antrenat. Mai grea era suportarea frigului, deoarece nu aveam nimic cu ce să mă acopăr.
Lăsând la o parte privaţiunile la care am fost supus în celula „neagră” acele cinci zile au fost o adevărată consolare pentru sufletul meu. Reamintind patima şi moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, suferinţele mele erau o nimica toată. Am rămas mereu în meditaţie şi rugăciune. „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” se întreba sfântul Apostol Pavel.
La sfârşitul acelor cinci zile, îmi părea rău să las „neagra” unde mă regăsisem singur cu Iisus. Când gardianul a venit să mă anunţe că puteam să ies, mi se părea că m-aş fi despărţit de un loc iubit.
Trad. din italiană pr. Ioan Mărginean-Cociş
Sandro Magister

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.