Română | Italiano
AcasăŞtiri201330 Aprilie: Pastorala de Paşti a PF Cardinal Lucian
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Sfântul Maslu în Parohia „Sfânta Maria in Araceli” din Vicenza » Titlu: 10058.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Sfântul Maslu în Parohia „Sfânta Maria in Araceli” din Vicenza

Titlu: 10058.jpg

Ştiri

Pastorala de Paşti a PF Cardinal Lucian

Pastorala de Paşti a PF Cardinal Lucian

Cardinal † Lucian
          
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei
          
Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe,
iubiţilor credincioşi greco-catolici
şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,
Totul în această viaţă este sub semnul schimbării şi al trecerii. Azi nu mai suntem cei de ieri şi mâine vom fi din nou alţii. Un an se sfârşeşte şi fără să ne dăm seama, un altul ne bate la uşă. Sensul instabilităţii şi al fragilităţii stăpâneşte fiinţa umană şi lumea în care trăim. “Cine ne va mântui dintru aceasta?” pare să strige întreaga Creaţie.
Chiar şi Biserica, cu toate că străpunge prin puterea Mântuitorului voalul acestei lumi pentru a se ancora în veşnicie, trăieşte în propria-i fiinţă aceeaşi frământare, într-o formă sau alta. De exemplu noi, credincioşi ai anului 2013 după Cristos, am avut ocazia să trăim evenimente şi schimbări istorice. Unul dintre ele, renunţarea Papei Benedict al XVI-lea la Scaunul Petrin ne-a luat pe toţi prin surprindere. O avalanşă de întrebări, de posibile cauze, de supoziţii a cuprins întreaga lume. Prin toată furtuna mediatică, reuşeam de-abia să întrezărim un om, împovărat şi alb de ani şi de slujire, care liber de măririle deşarte ale acestei lumi, depunea Puterea Cheilor în mâinile Celui de la care a primit-o.
În momentul în care Prinţi ai Bisericii din toate colţurile lumii şi-au îndreptat, unii dintre ei paşii, sau alţii, aşa cum am făcut-o şi eu, inimile în rugăciune, înspre Cetatea Eternă, timpul parcă s-a oprit în loc. Şi din rugăciunile atâtor suflete, cu îndurarea Domnului, a răsărit, din capăt de lume, un Papă care şi-a început misiunea plecând capul în faţa credincioşilor, parcă pentru a se înveşmânta cu rugăciunea, încrederea şi speranţa lor.
În general schimbările, “trecerile”, ne sperie. Suntem atât de obişnuiţi cu ceea ce cunoaştem deja, încât ne este frică de noutăţi. Câţi nu s-au cutremurat când Papa Benedict şi-a anunţat retragerea, întrebându-se cum va fi Biserica de acum încolo? Câţi nu au aşteptat cu înfrigurare să cunoască numele noului Papă, încercând să-şi imagineze un alt mod de a conduce Turma lui Cristos?
Provocările vieţii, cele cu care ne confruntăm zi de zi, ne oferă aceleaşi senzaţii, chiar dacă la o cu totul altă intensitate. Câţi nu se sperie, în momentul alegerii unei noi stări de viaţă, gândindu-se că renunţă la ceea ce cunosc, pentru a plonja în necunoscut? Cu atât mai mult cu cât în cazul unei căsătorii ori a hirotonirii preoţeşti, alegerea e pe viaţă. Mulţi spun că această frică de schimbare a căpătat proporţii exagerate astăzi, devenind un fel de boală a zilelor noastre.
Cred că toate aceste mici schimbări din viaţă ne înspăimântă fiindcă ne aduc aminte, fie şi în mod simbolic, de Marea Trecere, de moarte; de momentul în care, vrând nevrând, ne vom lepăda de tot ceea ce e palpabil şi deci oferă, chiar dacă în mod aparent, o anumită siguranţă, pentru a intra în ceea ce s-ar putea defini ca o Noutate Absolută.
De ce este atunci atât de Mare şi Sfântă această zi a Învierii Domnului? Fiindcă suntem luaţi de mână, însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu tocmai în acest moment de singurătate extremă, ce ne înfricoşează atât de mult. Dacă Isus ar fi fost lângă noi în greutăţile noastre, în bolile noastre, în suferinţele noastre, ar fi fost deja un lucru mare, dar nu ne-ar fi încredinţat de mântuire. Dar Cel ce ne-a creat şi ne cunoaşte deci cel mai bine, cunoaşte şi fragilitatea noastră. Şi de aceea s-a dezgolit de mărirea Sa, pentru a intra cu noi în întunericul mormântului, reaprinzând în sufletele noastre făclia dumnezeirii Sale şi alungând astfel spectrul umbrelor ce ne îngheţă sufletele.
Cu toţii îl putem contempla pe Cruce, alături de noi, tâlhari de ieri şi de astăzi, fără putinţă de tăgadă, fără să ne mai putem îndoi de iubirea lui fără margini. Pe Cruce, toate “trecerile” noastre mărunte sunt cuprinse în marea lui Trecere. De aceea, noi, cei ce credem şi păstrăm Crucea Domnului în vieţile şi-n familiile noastre, mărturisim, chiar dacă din când în când doar cu jumătăţi de gură, victoria bucuriei Învierii asupra fricii trecerilor: Tăria mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie spre izbăvire. Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului. Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat; Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea (Ps. 117)
Iubiţi credincioşi,
Într-un An al Credinţei, ca cel pe care îl trăim, aceste evenimente cu totul extraordinare, care marchează tot atâtea treceri sau pasaje, nu pot decât să ne pregătească pentru momentul Învierii pe care îl sărbătorim în fiecare an, prin care Domnul ne-a trecut de la moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer.
Mormântul Domnului este în mod misterios simbolul moştenirii noastre. Toată istoria Tărâmului făgăduinţei începe cu un mormânt. Atunci când Avram ajunge în ţara promisă lui de către Domnul, ţara aceea este deja ocupată. Şi tot ceea ce părintele nostru întru credinţă reuşeşte să obţină, este un mormânt pentru soţia lui Sara. Un petec de pământ care nici măcar nu este al lui. De aici şi cu acesta, începe adevărata istorie a oamenilor cu Dumnezeu. Comuniunea dintre pământ şi Cer începe în cel mai înfricoşător loc al nostru, cel simbolizând extrema destrămare.
Cristos face acelaşi lucru. Începe zidirea Împărăţiei dintr-un mormânt. Nici acesta nu e al Lui. Îl primeşte de la Iosif din Arimatea. Omul lăsat de unul singur nu poate oferi decât morminte. Însă Dumnezeu ia “non-oferta” noastră, pentru a o transforma într-un loc de viaţă. Şi din mormântul lui Isus, la fel ca din acel mormânt al Vechiului Testament, chip al acestuia, începe Ierusalimul Ceresc. Unde este moarte boldul tău? Unde este iadule biruinţa ta?
La fel ca Iosif din Arimatea, să oferim şi noi mormintele existente în viaţa noastră lui Cristos, pentru ca El să le transforme în locuri de comuniune cu Dumnezeu. Papa Francisc ne îndeamnă: “Cristos a învins răul, dar datoria noastră este aceea de a primi această victorie în viaţa noastră, în societatea noastră, în istoria noastră”.
Rămâne totuşi o dilemă: cum să facem în mod concret acest lucru? Cum să-L zărim pe Cristos Înviat, cum să ne bucurăm de El şi cu El, când lumea ne împroaşcă zilnic, fie la nivel personal, fie la nivel familial, fie la nivelul societăţii în care trăim, cu mizerie, cu durere şi cu suferinţă? Cum să întrezărim, dincolo de această consistentă perdea, bucuria Învierii? În mod paradoxal, tocmai în situaţia precară din această Vale a plângerii, Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie răspunsul.
Pentru a-l afla, să încercăm să ne lăsăm conduşi de mână, de primii martori ai acestui extraordinar eveniment. În primul rând de mironosiţele femei, care găsesc în calea lor o mare piatră de poticnire. Între ele şi Învăţătorul lor preaiubit stă un obstacol aparent de netrecut. Însă când se aşteaptă mai puţin şi într-un mod cu totul negândit, un Înger este lângă ele pentru a înlătura piatra din sufletele lor: “Nu este aici. A înviat!”
Petru şi Ioan, la rândul lor, auzind cele spuse de femei, aleargă la mormânt şi găsesc un giulgiu pe care o lumină misterioasă a imprimat chipul tainic al Domnului, ascunzând şi dezvăluind totodată misterul Învierii.
Maria Magdalena, cea numită de tradiţie pentru iubirea ei de Dumnezeu “cea asemenea cu Apostolii”, nu se poate despărţi în nici un chip de locul în care Învăţătorul a fost ascuns privirilor. Aşteptând lângă mormânt, îl zăreşte pe Isus fără să-l recunoască. Îl crede un grădinar şi nu este departe de adevăr, trăind fără să-şi dea seama o realitate descrisă de cuvintele psalmului: “Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta”. Creatorul o cheamă pe nume şi în acel moment sufletul ei şi al omului dintotdeauna recunoaşte glasul Domnului din Grădina Raiului, cu care în «vremurile bune», acum reînoite, era într-un continuu dialog. Ochii ei plini de lacrimi, tainice lacrimi, numite într-un mod atât de inspirat de către Sfântul Părinte Papa Francisc “ochelarii cu care reuşim să-L vedem pe Dumnezeu”, aceşti ochi copleşiţi de durere îl văd pe Domnul. Şi inima este copleşită de iubire.
Maica Sfântă este cea aparent absentă din acest cadru. Cea binecuvântată între femei, mai înaltă şi mai mărită decât toţi heruvimii şi serafimii la un loc, este cea care renunţă la sine, la tot ce este al Ei, pentru a face loc lui Dumnezeu. La Buna Vestire, la fel ca şi la Înviere: un “da” nesfârşit şi pe veci spus Celui Preaînalt. Misticii cu toţii ne spun că Ei îi apare mai întâi Fiul înviat. Şi oare ar putea fi altfel? Trup din trupul Ei, sânge din sângele Ei. Fiica Lui şi Maica Lui. Fiul Ei şi Creatorul Ei. Ea este cea care ne conduce şi ni-L arată într-un mod cu totul special pe Fiul.
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,
De vrem să-L vedem cu adevărat, nu există pietre şi greutăţi să ne oprească. Tocmai în locurile unde ne simţim morţi sau neputincioşi, găsim semnele care ne spun că El a trecut deja pe acolo şi a învins. Suferinţa şi lacrimile, departe de a ni-L ascunde, sunt ochelarii cu care îl întrezărim chiar lângă locul îngenuncherii noastre.
Şi dacă toate acestea nu ar fi, Maica lui Dumnezeu şi a noastră ne naşte încontinuu cu lacrimile Ei, la realitatea noastră nouă, realitate răscumpărată de către Fiul Ei, răstignit şi Înviat, aceea de împreună fii ai Tatălui Ceresc. Pe noi cei ce suntem “fiii lacrimilor Ei”!
Tuturor, dimpreună cu Preasfinţiile Lor, Episcopii Claudiu şi Mihai, Vă dorim Sărbători Sfinte şi binecuvântate, alese haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat din morţi!
          
Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!
          
Cardinal † Lucian
Arhiepiscop şi Mitropolit
Arhiepiscop Major
          
Dată în Blaj, la 5 mai,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos
Anul Domnului 2013
Mureşan Cardinal † Lucian

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.