Română | Italiano
AcasăŞtiri201317 Mai: Pelerinajul la Firenze (Florenţa), leagănul Renaşterii, al parohiei ...
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici!..." » Titlu: 9595.jpg

Anul: 2017

Eveniment: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici!..."

Titlu: 9595.jpg

Ştiri

Pelerinajul la Firenze (Florenţa), leagănul Renaşterii, al parohiei Flaminia-Euclide, Roma Nord

Pelerinajul la Firenze (Florenţa), leagănul Renaşterii, al parohiei Flaminia-Euclide, Roma Nord

La cererea noastră şi cu ajutorul părintelui Serafim, în frumoasa zi de primăvară, duminică, 12 mai 2013, am plecat în mult aşteptatul pelerinaj la Firenze, loc în care nu mai fusesem niciodată, pentru ca inimile noastre să se bucure de tot ceea ce urma să vizităm. Dis-de-dimineaţă ne-am strâns foarte entuziaşti şi atât de numeroşi încât am ocupat un întreg autocar supraetajat.
Ne aflam în Duminica Luminată, motiv pentru care sufletele noastre tresăreau încă pline de fericirea Învierii Domnului nostru, Isus Hristos. Cu acest sentiment divin în piepturi, timpul a trecut pe nesimţite până când am ajuns la Monte San Savino, unde ne-am oprit la Mănăstirea măicuţelor benedictine pentru a participa la celebrarea Sfintei Liturghii de către iubitul nostru părinte paroh Serafim, împreună de această dată cu invitatul său, părintele Gheorghe. La Liturghie au fost prezente şi cele trei maici benedictine care ne-au întâmpinat cu multă căldură în casa lor construită într-un loc izolat şi superb, pe o colină dinafara oraşului.
După celebrarea Sfintei Liturghii am luat prânzul cu toţii împreună tot în cadrul mănăstirii, prin bunăvoinţa nemaipomenită a maicilor, şi imediat după aceea ne-am reluat drumul spre Firenze. Încet-încet, cerul a început să se acopere tot mai mult de nori, pe măsură ce înaintam către nord, astfel încât la destinaţie am fost întâmpinaţi de o ploaie torenţială care a durat toată ziua, dar care nu ne-a speriat. Am reuşit să vizităm principalele puncte pe care ni le-am propus ale acestui oraş minunat, cu o istorie îndepărtată.
Prin secolul al VIII-lea î.H., pe malul râului Arno s-a stabilit un popor care a rămas un exemplu de civilizaţie şi cultură în întreaga Toscana: etruscii. Nu se ştie exact de unde proveneau, însă cert e faptul că până şi Grecia a rămas impresionată de cultura şi civilizaţia acestui popor. După secole de istorie, au rămas puţine dovezi la Florenţa despre existenţa lor; în schimb, există multe dovezi despre măreţul Imperiu Roman care şi-a lăsat amprenta şi pe acest teritoriu.
În anul 59 î.H., pe vremea lui Iulius Cezar, o colonie de soldaţi romani s-a stabilit exact în zona actualului oraş Florenţa, realizând astfel o fortăreaţă tipic romană. Florentia, adică “oraşul înflorit”, cum l-au numit locuitorii săi, s-a dezvoltat rapid. Dar, odată cu prăbuşirea Imperiului Roman din Occident, şi splendoarea Florenţei avea să intre în umbră.
După secolul al V-lea au urmat secole zbuciumate pentru măreaţa Florenţa. Au trecut pe aici goţii şi longobarzii, dar totuşi Florenţa a reuşit sa reînvie din propria-i cenuşă. Baptisteriul Sfântului Ioan Botezătorul a fost construit chiar în aceşti ani tulburi. Prima dovadă scrisă despre acest monument religios al Florenţei este anul 897, când un împărat longobard pronunţa o sentinţă judecătorească chiar în faţa Baptisteriului. Un alt episod important în istoria Florenţei îl reprezintă vizita împăratului Carlo Magno la Florenţa, în secolul al VIII-lea.
În secolele X-XI apar alte biserici, semn că Florenţa înflorea din nou. Cele mai importante realizări din această perioadă sunt casele turnuri, înalţate cu scop de apărare, dar care din secolul al XII-lea încep să devină locuinţele florentinilor.
În secolul al XIII-lea încep la Florenţa marile realizări arhitectonice: sunt construite poduri peste Arno, biserici monumentale şi primul palat civil din oraş. În anul 1252, Florenţa bate monedă proprie, un florin din aur masiv de 24 karate, ce devine curând prima monedă internaţională. Aceasta este şi Florenţa marelui poet Dante Alighieri (autorul Divinei Comedii, creatorul limbii italiene, născut în 1265 într-un cartier din centrul Florenţei), dar şi a lui Giovanni Boccaccio (cu al său Decameron). Oraşul este în întregime în mâna corporaţiilor care se organizează în funcţie de meserie: negustori, producători de lână, de mătase, de pielărie şi mulţi alţii. În 1296 se pune prima piatră a Catedralei Florenţei, Santa Maria del Fiore, pe de o parte centrul religios al oraşului, pe de alta centrul politic. Catedrala a fost ridicată pe ruinele bisericii Santa Reparata, iar construcţia ei a durat 170 de ani. Cupola acesteia este a patra ca dimensiune din lume şi a fost ridicată cu o tehnică nouă, nemaiîntânită până atunci, graţie geniului lui Filippo Brunelleschi. Tot la sfârşitul secolului începe construcţia simbolului Republicii Florenţa, Palazzo Vecchio, rezidenţă a familiei Medici începând din secolul al XVI-lea, sediul Parlamentului în perioada în care Florenţa devine capitala Italiei, între anii 1865 – 1870, şi sediul Primăriei în zilele noastre.
Alte mari realizări arhitectonice îmbogăţesc aspectul oraşului Florenţa şi în secolul al XIV-lea: Campanila lui Giotto şi Poarta Sud a Baptisteriului cu scene din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. În anul 1333 însă, râul Arno s-a răzvrătit împotriva Florenţei şi oraşul a fost acoperit de vâltoarea apelor care i-au distrus podurile şi toată splendoarea. Apoi a urmat o epidemie teribilă de ciumă care a redus populaţia la jumătate. Dar Florenţa s-a ridicat din nou: în 1345 a fost construit şi un nou pod care traversează râul Arno chiar prin partea sa cea mai îngustă, renumitul Ponte Vecchio, singurul pod din oraş pe care nemţii nu l-a aruncat în aer în timpul retragerii lor din 1944 şi unic în lume prin specificele magazine de bijuterii construite pe acesta.
Secolul al XV-lea este secolul marilor realizări arhitectonice la Florenţa: cupola lui Brunelleschi, palate şi biserici în stil renascentist. Dar cea mai importantă victorie a omenirii în acest secol este revoluţia culturală şi socială prin care, pentru prima dată în istoria omenirii, omul se află în centrul universului. Pentru prima dată omul devine arhitectul propriului său destin, curajos şi optimist, capabil prin puterea raţiunii să-şi construiască drumul în viaţă.
Secolele al XV-lea şi al XVI-lea se învârt în jurul celor mai importante personalităţi artistice florentine în arhitectură (Filippo Brunelleschi), pictură (Sandro Botticelli cu Venere, Leonardo da Vinci cu Gioconda), sculptură (Michelangelo Buonarroti cu David, La Pietà, Donatello) şi multi alţi artişti care au transformat Florenţa într-o nouă Atena, un centru artistic şi cultural fără egal în Europa şi în lume. Sunt secolele lui Cosimo de’ Medici, care a reuşit să cucerească oraşele din Toscana, creând astfel Marele Ducat al Toscanei cu capitala la Florenţa.
În 1861 se înfăptuia Unitatea Italiei într-un singur stat şi sub un singur drapel, cu capitala la Torino. După Torino, Florenţa devine capitala Regatului Italiei din 1865 şi până în 1870. În aceşti ani, oraşul s-a modernizat, devenind un centru politic, cultural şi social de seamă. O mare realizare urbanistică din acea epocă, Piaţa Michelangelo, a oferit florentinilor şi turiştilor posibilitatea de a vedea panorama oraşului, putându-i admira astfel toată splendoarea.
Frumoasa biserică construită în stil gotic Santa Croce – pe care am vizitat-o alături de Catedrală - adăposteşte monumentele funerare ale lui Dante, Donatello, Michelangelo, Galileo Galilei, Niccolò Machiavelli şi alţii, în timp ce biserica San Lorenzo pe cele ale dinastiei Medici.
Dialectul florentin în care au scris Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio şi Dante Alighieri este limba din care a luat naştere italiana modernă.
Bucătăria florentină este caracterizată de 4 elemente fundamentale: pâinea toscană (plată, fără sare, coaptă bine, cu coajă crocantă şi miez pufos), uleiul extra-virgin de măsline, carnea (faimoasa „bistecca alla fiorentina”) şi vinul Chianti.
Centrul istoric al Florenţei atrage anual milioane de turişti şi a fost declarat de UNESCO patrimoniu mondial în 1982. Florenţţa este considerată ca fiind unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, iar arta, moştenirea istorică şi culturală îşi păstrează şi astăzi impactul major în lume.
Oraşul are de asemenea în Europa un impact major în muzică, arhitectură, educaţie, bucătărie, modă, filozofie, ştiinţă şi religie. Centrul istoric al Florenţei are numeroase pieţe elegante, palate renascentiste, academii, parcuri, grădini, biserici, mănăstiri, muzee, galerii de artă şi ateliere. Oraşul a fost de asemenea nominalizat, potrivit unui studiu din 2007, ca cea mai dorită destinaţţie turistică din lume.
Oraşul oferă o gamă largă de colecţţii de artă, în special cele găzduite de Palazzo Pitti şi de Galeria Uffizi. Florenţţa este probabil ultimul oraş conservat al Renaşterii din lume şi este considerat de mulţi ca fiind capitala italiană a artei.
          
Conciliul de la Florenţa (1438 - 1439)
Tot la Firenze are loc şi ultimul mare conciliu ecumenic care a reunit Apusul şi Răsăritul la masa dialogului în căutarea deplinei unităţi religioase, sub grija şi atenţia deosebită a Sfântului Părinte Papa Eugen al IV-lea (Gabriele Condulmer, n. 1388 – d. 23 feruarie 1447), precum şi a Preafericitului Iosif al II-lea (n. ca. 1360 – d. 10 iunie 1439), Patriarhul de Constantinopol.
Cu puţin timp înainte de a muri, Papa Martino V (1417 – 1431) convoacă la Basilea un nou conciliu, ale cărui lucrări încep la data de 18 iulie 1431. Colaborarea dintre Roma şi Basilea durează până în 1437 când, printr-o hotărâre a Papei Eugen al IV-lea, conciliul se transferă la Ferrara. Majoritari însă, bazilienii resping hotărârea papei ca pe un act abuziv şi-şi continuă lucrările pentru alţi 11 ani, ducând această atitudine ostilă până la punctul de a alege în 1439 un antipapă, şi anume pe Felice al V-lea. După îndelungi tratative, grecii, reprezentaţi printr-o delegaţie de circa 700 de persoane, în frunte cu 20 de mitropoliţi, cu împăratul Ioan al VIII-lea şi cu patriarhul Iosif al II-lea ajung la Ferrara pe cheltuiala papei Eugen al IV-lea.
          
Deschiderea oficială a lucrărilor la Ferrara are loc în 9 aprilie 1438, însă dezbaterile dintre greci şi latini cu privire la purgatoriu sau la introducerea lui Filioque în simbol nu ajung la niciun numitor comun, astfel încât latinii propun ca discuţiile să continue cu provenienţa Spiritului Sfânt.
Această temă se dezbate însă la Florenţa, unde conciliul a trebuit să se mute din cauza problemelor economice, dar şi a ciumei şi a războiului în curs împotriva papei. Între 2 şi 4 martie 1439 au loc 8 sesiuni de discuţii pentru a lămuri dacă Spiritul Sfânt provine numai de la Tatăl sau atât de la Tatăl cât şi de la Fiul. După expunerea poziţiei latine, grecii se împart în două grupuri: unii care respingeau această poziţie, în frunte cu Marcu Eugenicul, iar ceilalţi care o acceptau, în frunte cu Visarion (ridicat la gradul de cardinal la întoarcerea la Constantinopol, stabilit la Roma în 1443 şi pe punctul de a fi ales papă în conclava din 1455), Isidor din Kiev şi Dorotei din Mitilene.
Abia după 3 luni, mai precis la data de 7 iunie, teologii greci acceptă în totalitate doctrina latină, după care dezbaterile continuă pe teme precum primatul Bisericii de la Roma, Eucaristia, Purgatoriul şi adăugarea lui Filioque în simbol. Ultimele zile ale desfăşurării lucrărilor sinodale de la Florenţa vor fi marcate de decesul patriarhului de Constantinopol, Preafericitul Iosif al II-lea, la 10 iunie 1439. Dificultăţile sunt depăşite în cele din urmă şi se emite decretul de unire, în latină şi în greacă, semnat la data de 5 iulie de către papa Eugen al IV-lea cu 116 preoţi latini şi de către împăratul Ioan al VIII-lea cu 32 de preoţi greci. A doua zi, unirea este proclamată în mod solemn în ambele limbi în Santa Maria del Fiore, Catedrala Florenţei.
Pentru Mitropolia Moldovei, numele Mitropolitului Damian a fost confirmat în acţiunea sa prounionistă. Pentru situaţia religioasă a Munteniei, identificăm chiar doi mitropoliţi, pe Macarie şi pe Ioasaf, membri în aceeaşi delegaţie solemnă bizantină. În Transilvania au fost cunoscuţi mai mulţi episcopi de rit bizantin, fie din sfera de influenţă a Mitropoliei de la Argeş, fie din sfera de influenţă a mitropoliei de Haliciu.
Eugen al IV-lea, un papă foarte apropiat de românii acelor vremi, a recunoscut legitimitatea folosirii pâinii dospite ca materie pentru celebrarea Sfintei Liturghii, precum şi alte uzanţe ale răsăritenilor (începutul Postului Paştilor mai devreme, săptâmâna brânzei etc.). Răsăritenii greci nu erau obligaţi să adauge expresia Filioque în Simbolul de credinţă: era suficientă acceptarea Decretului de unire. Din partea lor, grecii au reaşezat numele papei în diptice, adică în pomenirea ierarhilor ce se face în timpul celebrării Sfintei Liturghii, recunoscând astfel primatul urmaşului Apostolului Petru.
După încheierea sinodului de la Florenţa, papa Eugen al IV-lea a convocat voluntari şi a plătit soldaţi pentru o cruciadă împotriva turcilor. Armata cruciată, formată preponderent din maghiari, veneţieni şi trupe pontificale, a fost însă înfrântă de către turci, la Varna, în 1444. Astfel, scopul politic al unirii era din nou zădărnicit.
În anii următori are loc unirea cu bisericile din Armenia, Egipt, Siria şi Cipro, conciliul luând sfârşit la Roma, unde este transferat la date de 4 februarie 1442, puţin înainte de sau odată cu moartea papei Eugen al IV-lea (23 februarie 1447).
Unirea din Florenţa a durat puţin, deoarece, întorşi în Bizanţ, semnatarii se confruntă cu opoziţia fanatică a călugărilor şi a poporului, motiv pentru care până la moartea sa (1448), Ioan al VIII-lea Paleologul nu a reuşit să se hotărască să proclame unirea bisericească. Mitropoliţii Bisericii din Grecia şi Rusia care au avut o contribuţie importantă la realizarea unirii au fost Visarion (c. 1395-1472) şi Isidor de Kiev (+1463).
După căderea Constantinopolului, primul patriarh instalat cu aprobarea otomană, Ghenadie Scholarios, a condus ce a mai rămas din Biserica Greacă, ignorând total decretul de la Florenţa. Cu toate acestea, unirea nu a fost inutilă, deoarece a redat prestigiu papei şi primatului său asupra Bisericii universale. În acelaşi timp, a servit drept sursă de inspiraţie pentru conciliile care au urmat, unele dintre acestea finalizându-se cu succes.
Pentru români, sinodul de la Ferrara-Florenţa aducea o recunoaştere internaţională a existenţei unei organizări bisericeşti canonice, după ritul bizantin. Eforturile răsăritenilor de a se regăsi într-o singură Biserică, împreună cu papa, vor rodi peste veacuri în unirea românilor din Transilvania cu scaunul apostolic al Romei, la anul 1700. Lucrările istoricilor şi teologilor greco-catolici români nu vor uita ,,de cele patru puncte florentine”, în explicarea cărora s-au scris numeroase catehisme, cărţi şi articole spre afirmarea bucuriei Sfintei Uniri, unire cu adevărat mare, sfântă şi binecuvântată pentru greco-catolici.
Pentru românii din Transilvania, hotărârile de la Florenţa au însemnat naşterea Bisericii Greco-Catolice Române, la ivirea zorilor secolului al XVIII-lea.
Cele câteva ore petrecute la Firenze au fost foarte satisfăcătoare, dar, în acelaşi timp, ne-au deschis parcă mai mult apetitul de cultură, de a cunoaşte mai bine minunăţiile acestui pământ, create de mâna şi ingeniul uman, prin harul divin, deziderat pe care cu siguranţă îl vom împlini şi cu ocazia următorului pelerinaj. Pe drumul de întoarcere la Roma am fost însoţiţi de trei splendide curcubee, ca un liant între cer şi pământ, între Dumnezeu şi cea mai importantă creaţie a Sa, fantastic mod de a sfârşi binecuvântata zi pe care Divinitatea a dat-o omenirii pentru odihnă şi pentru a lăuda în veci preasfântul Său nume.
Elena IFRIM

 

Evenimente foto legate de această ştire

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.