Română | Italiano
AcasăŞtiri201516 Aprilie: Lanţurile binecuvântate ale Preasfinţitului Ioan Ploscaru
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Liturghie greco-catolică solemnă la Oderzo » Titlu: 9657.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Liturghie greco-catolică solemnă la Oderzo

Titlu: 9657.jpg

Ştiri

Lanţurile binecuvântate ale Preasfinţitului Ioan Ploscaru

Lanţurile binecuvântate ale Preasfinţitului Ioan Ploscaru

Plângerile sterile nu schimbă nicio iota din destinele omenirii dar este scandalos faptul că tocmai, în vremuri de încercare, carţile martirilor sunt scoase din colecţiile sau cataloagele de publicaţii ale editurilor, în timp ce cărţile politicienilor iluştri sunt cumpărate în mii de exemplare de către afaceriştii de principii îndoielnice. E tirst că pe rafturile librăriilor nu mai este o carte atât de importantă, publicată în limba italiană doar acum doi ani, apărută pentru a umple un gol din cunoştinţele occidentalilor din clasa medie cu privire la istoria comunismului şi al martiriului creştin inerent perioadei istorice: "Lanţuri şi teroare. Un episcop clandestin greco-catolic în timpul persecuţiei comuniste din România. "
Episcopul la care ne referim este Ioan Ploscaru, iar articolul de faţă îşi propune să fie un puternic apel la adresa editurii “Edizioni Dehoniane Bologna”, pentru a determina apariţia unei noi ediţii, care să fie o prezentare obiectivă a istoriei sale, în aceste vremuri în care mărturia creştină este din ce în ce mai incomodă, ajungându-se, în multe cazuri, până la vărsare de sânge.
Dar, cine este Biserica Greco-Catolică sau Orientală de rit bizantin? Aceasta este, pe scurt, o biserică în care se celebrează liturghia bizantină, dar care recunoaşte autoritatea Sfântului Parinte Papa. Sunt acei credincioşi ortodocşi care au reluat comuniunea deplină cu Roma. Biserica Română Greco-Catolică, în particular, s-a separat de Biserica Ortodoxă revenind la unitatea cu Biserica Romei în anul 1700 (Sinodul de la Alba-Iulia), păstrând liturghia bizantină originală şi canoanele orientale, recunoscând totodată cu sfinţii părinţi că ubi Petrus, ibi Ecclesia, ubi Ecclesia, ibi Christus – acolo unde este Petru acolo este Biserica, acolo unde este Biserica, este Hristos. De atunci şi pentru aproape două secole, rolul său în dezvoltarea identităţii româneşti a fost decisiv: din Blaj, oraş transilvănean supranumit "Mica Roma", s-au răspândit şcolile cu predare în limba română utilizând alfabetul latin (deci, nu cel chirilic, folosit până atunci), în timp ce redescoperirea rădăcinilor latine ale naţiunii române, este puternic susţinută prin publicarea unor studii şi lucrări ale scriitorilor, clericilor şi teologilor greco-catolici din cadrul binecunoscutei "Şcoli Ardeleane".
Ar mai avea astăzi sens să îţi dai viaţă în numele credinţei catolice, când un ecumenism greşit înţeles ne convinge de ideea că toate bisericile se aseamănă şi că pentru a ne mântui, la urma urmei, nu contează nici măcar credinţa în Dumnezeu? Trebuie ca fiecare dintre noi să-şi pună această întrebare, înainte de a se apropia de autobiografia unui episcop român şi Biserica sa, imediat după scoaterea acesteia în afara legii de către regimul ateu. La acest sacrificiu au fost supuşi 6 episcopi, aproximativ 1.800 de preoţi şi 2 milioane de credincioşi, de la 1 Decembrie 1948, din momentul în care Biserica Greco-Catolică a fost abolită de guvernul României "eliberate" de către sovietici.
Nimicirea Bisericii Române Greco-Catolice fost decretată la Moscova din voinţa lui Stalin în persoană, obsedat de ideea că "cei ce aparţineau Papei" constituiau singurul obstacol real în faţa triumfului comunismului. Precum în Ucraina, cu doi ani înainte, clerul şi credincioşii greco-catolici au fost forţaţi să treacă la ortodoxie, sub ameninţarea cu închisoarea sau moartea. Noul Patriarh ortodox român Iustinian Marina s-a dovedit a fi un activ colaborator al regimului (şi de acest lucru ar trebui să se ţină cont în cadrul dialogului catolic-ortodox, în scopul de a se ajunge la o autentică reconciliere bazată pe un trecut împărtăşit în egală măsură).
Încă din vara anului 1948 au avut loc primele arestări abusive, primele interogatorii şi primele torturi, însă niciunul dintre episcopii greco-catolici nu a acceptat să-şi renege fidelitatea faţă de Sfântul Părinte Papa, faţă de propria credinţă şi nu în cele din urmă faţă de propria conştiinţă. Toţi au fost la început ispitiţi cu promisiuni de ascensiune/carieră bisericească în cadrul Bisericii Ortodoxe (Preasfinţitului Aftenie – torturat apoi până la moarte – i s-a propus chiar titlul de Patriarh al Bucureştilor, pentru a-l determina să treacă la ortodoxie), ca mai apoi să fie întemniţaţi în puşcăriile exterminării de la Sighet, Piteşti sau Gherla, unde mulţi şi-au găsit sfârşitul şi au fost arucaţi în gropile comune, pentru a li se şterge definitiv urma: este cazul episcopului Ioan Suciu, ucis cu bestialitate prin tortură la Sighet în 26 Iunie 1953 sau Alexandru Rusu, mort în celula subterană numarul 10 a închisorii de la Gherla în Mai 1963. Este în curs procesul lor de canonizare.
Ioan Ploscaru a fost un episcop de a doua generaţie, hirotonit în clandestinitate, când securea persecuţiei se abătuse deja peste greco-catolici. În "Lanţuri şi teroare" reconstituie cu luciditate, cu sufletul împăcat, cei cincisprezece ani petrecuţi în închisorile comuniste şi perioada de libertate condiţionată, supravegheat de către Serviciul de securitate până în 1989, când Biserica a ieşit din catacombe, recăpătându-şi dreptul la existenţă. Reparcurge calvarul său, urmându-l pas cu pas în relatarea adevărului mărturiei sale fără nicio ranchiună, dar şi fără eufemisme, este o bună ocazie de a ne alătura unei istorii până acum necunoscute şi trăirii exemplare a acestor oameni integri. Învăţăm, prin intermediul lor, lecţii autentice şi mereu acutuale despre libertatea conştiinţei, cu atât mai mult pentru un catolic, mai ales în mocirla curentului conformist din prezent:
"Într-adevăr, libertatea este foarte relativă, concepută, definită şi experimentată diferit. Din punct de vedere spiritual, noi, prizonierii, am fost mai liberi decat cei care au rămas afară. Nu am dus o pancardă fără voia noastră, niciodată nu am rostit lozinci în care nu credeam! Cei de afară, pentru a-şi salva libertatea lor, serviciul, hrana şi relaţiile, uneori şi-au sacrificat credinţa şi idealurile vieţii. Care este atunci mare libertate? Adevărata libertate? În închisoare ne puteam opune la ceea ce ni se spunea. Cine este redus la extrem este sărac, iar săracul ajunge în starea omului fericit. "O mie de hoţi nu pot să jefuiască un om gol."
Există oare o mărturie mai clară a libertăţii spirituale, adică a adevăratei libertăţi? Episcopul întemniţat împărtăşeşte cu Hamletul lui Shakespeare faptul că, deşi ar putea fi închis într-o coaja de nucă, se poate simţi rege al spiţiului infinit, dacă nu are vise urâte. Dar nu are vise urâte cine, chiar dacă e torturat, trăieşte “în pacea unei conştiinţe curate, abandonându-se voinţei lui Dumnezeu. Ba mai mult: “Mulţumită rugăciunii, sufletul întărea trupul, îl lumina şi îi dăruia puterea de a rezista, de a suporta, de a înfrunta suferinţa, solitudinea, foamea, izolarea. Binecuvântată fie rugăciunea care ne apropie de Creator, izvor suprem al vieţii fericite!”
În temniţa de la Sighet şi Ploscaru experimentează rău famata “celulă neagră”, o cameră mică întunecoasă, fără ferestre, în care deţinutul rămânea dezbrăcat şi în lanţuri, în întunericul cel mai crâncen. În celula neagră, pentru a nu înnebuni , episcopul se ruga şi compunea versuri pe care, neputându-le scrie, le repeta mereu pentru a le putea memoriza. Au fost publicate mulţi ani mai târziu, odată cu publicarea acestei impresionante cărţi de memorii care descrie o parte dintre cele mai crâncene metode de tortură prin care adepţii marxism-leninismului intenţionau să făurească omul nou: bătai la tălpile picioarelor cu o rangă de fier, lovituri cu săculeţul de nisip, izolări în celule fără încălzire şi cu apă până la glezne.
Apoi experimentul Piteşti, prin care a trecut şi Ploscaru în prima persoană pentru o scurtă perioadă de timp, a fost definit de către însuşi Solzenicyn, unul care ştia foarte bine ce însemna gulagul, ca fiind cel mai groaznic caz de barbarie al lumii contemporane. În cadrul acestui experiment reeducarea se practica prin metode extrem de umilitoare cu scopul de a şterge orice urmă de identitate sau de demnitate umană al individului: erau constrânşi să-şi mănânce propriile excremente, gardienii erau puşi să urineze în gura prizonierilor, erau constrânşi să ia parte la parodii blasfeme a Sfintei Liturghii şi să declare că ar fi avut relaţi sexuale aberante cu proprii părinţi.
Experienţe care sunt scoase la lumină fără a exagera cu privire la aspectele specifice de naură morboasă sau macabră, dar care nu pot fi reduse la tăcere, în ciuda faptului că unii intelectuali partinitori de stânga le consideră neadecvate să fie amintite. Desigur, nu pentru a ridica alte muzee ale ororii, ci pentru a primi putere şi speranţă de la dârzenia acestor creştini, a acestor fraţi în credinţă: comuniunea sfinţilor care ne îndeamnă oricând şi de oriunde să nu ne conformăm, să nu cedăm, să ne bucurăm în încercări, deoarece, cine dispreţuieşte Învierea: “Privind la anii lungi de teroare, de suferinţă şi chin, totul mi se pare un vis îndepărtat” rezumă autorul în epilog. “În schimb, a fost cruda realitate: am oferit cu bucurie fiecare clipă, pentru libertatea Bisericii şi convertirea tării mele. Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie, pentru ceea ce mi-ai dăruit: pentru nori, pentru furtună şi pentru senin, în vecii vecilor”.
La aceasta a servit cartea lui Ploscaru, în acest sens ar putea să mai fie încă utilă. Să nu disperăm. Domnul Dumnezeu care rupe jugurile şi desface lanţurile prizonierilor, poate să dea naştere şi unor iniţiative editoriale ieşite din comun sau cel puţin să trezească curiozitatea, în cei douăzecişicinci de cititori ai noştri pentru a aprofunda argumentul.
Traducere de p. Ioan Mărginean-Cociş
Elisabetta Cipriani - LA CROCE (Quotidiano)

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.