Ştiri

Dacă vom cerceta cu atenţie scrierile Sfinţilor Părinţi greci şi bizantini, precum Sf. Iustin Martirul şi Filozoful (+165), Sf. Ipolit Romanul (+225), Sf. Andrei Criteanul (+ 740), Sf. Grigorie Palamas (+1359) şi dimpreună cu acestea mineiele, cărţile tipiconale şi lecturile din Apostol şi Evanghelie din luna decembrie vom descoperi cum trei prăznuiri rânduite de Biserică se împletesc spre a ne pregăti să întâmpinăm cu inima primitoare de Hristos, sărbătoarea Naşterii Sale.

Sfântul Grigorie Palamas sintetizează întreaga teologie patristică de până la el şi cu prilejul Duminicii Părinţilor (Omilia 57), pe marginea relatării genealogiei lui Hristos de către Sfinţii Evanghelişti Luca şi Matei, ne oferă o tâlcuire extrem de profundă a întregii istorii a mântuirii legând credinţa şi faptele drepţilor şi a proorocilor cu zămislirea din Ioachim şi Ana a Fecioarei Maria. Sfântul ne arată cum Dumnezeu a pregătit efectiv venirea pe lume, din Fecioara Preacurată, a Fiului Său, făcându-se cunoscut sfinţilor săi din Legea cea veche şi rânduind ca din sămânţa acestora să se nască Maria şi din ea Hristos, aşa cum de altfel până astăzi ne rugăm şi cântăm prin troparul Duminicii Sfinţilor Strămoşi, “Întru credinţă pe Strămoşi i-ai îndreptat, printr-înşii logodindu-Ţi mai înainte Biserica cea din păgâni; sunt lăudaţi întru mărire Sfinţii, că din sămânţa lor este Rodul care Te-a născut pe Tine fără de sămânţă. Cu rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte sufle¬tele noastre.” Duminica dinaintea Naşterii Domnului este dedicată şi ea celor ce au pregătit Întruparea, citindu-se din Evanghelia Sfântului Matei însăşi Genealogia lui Hristos. Vedem astfel că în două Duminici premergătoare Crăciunului, Biserica ne pune la inimă iarăşi şi iarăşi întreaga istorie a mânturii.

Aproape de Duminica Sfinţilor Strămoşi, rânduită de Biserică în sau în prejma zilei de 11 decembrie, este aşezată din secolul al şaptelea, în rânduiala Bisericii Constantinopolitane, sărbătoarea Zămislirii Sfintei Ana (9 decembrie), sau cum se numeşte astăzi, a Zămislirii Fecioarei Maria de către Sfânta Ana. Primul document care atestă această sărbătoare îl avem de la marele imnograf şi Părinte, Sf. Andrei Criteanul. Dacă vom cerceta cu atenţie Canonul Utreniei scris de Sfântul Andrei vom observa cum proorociile, drepţii, imaginile biblice se împletesc cu vrednicia şi rugăciunea lui Ioachim şi Ana spre a rodi din iubirea lor conjugală binecuvântată de Domnul, pe cea care va deveni Maica lui Dumnezeu.

Aceste elemente adunate laolată ne pot face să cuprindem mai în adânc înţelesul sfintelor slujbe din Biserica noastră. Maica Domnului este rodul pregătirii pe care Dumnezeu a făcut-o după căderea lui Adam, nelăsând deoparte planul său de a aduce făptura sa, omul, la deplina unire cu El (la ceea ce Părinţii numesc theosis, îndumnezeire). Tatăl a dăruit Cuvântul Său prin insuflarea Spiritului Sfânt şi a chemat pe unii precum Noe, Avraam, Moise, Iesei, David, Isaia să urmeze Sfânta Sa Voie, să vestească Cuvântul Său şi să devină Părinţi după trup al Fiului Său născut din Fecioara pregătită de însăşi seminţia lor. Maica Domnului este rodul final, umanitatea deplin dorindă de Hristos zămislită de Ioachim şi Ana în iubire trupească, rugăciune fierbinte şi viaţă cu Dumnezeu. Ioachim şi Ana, prezenţaţi de imnele bizantine, sunt sinteza tuturor drepţilor Vechiului Testament iar viaţa lor nu e altceva decât icoana pregătirii de veacuri făcută prin Israel. Maica Domnului, aşa cum cântă ea însăşi (“A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.” Luca 1, 54-55) este rodul seminţiei lui Avraam, rod trupesc şi duhovnicesc, rod al genealogiei fizice şi al unirii fiecărui drept din această genealogie cu Cuvântul Tatălui. În fiinţa deplin feciorelnică, neprihănită, „imaculată” a Maicii Domnului s-au adunat ca într-un chivot însufleţit, sfinţenia şi neamul ales al Vechiului Testament spre a deveni carne a Fiului lui Dumnezeu, început nou al întregii omeniri, hrană a noastră - spre viaţa cea veşnică.