Română | Italiano
AcasăŞtiri201713 Ianuarie: Hossu: credinţa pură şi radicală
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Eveniment cultural la Roma Nord. Prezentare revistei aniversare. Primul deceniu de activitate. » Titlu: 9596.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Eveniment cultural la Roma Nord. Prezentare revistei aniversare. Primul deceniu de activitate.

Titlu: 9596.jpg

Ştiri

Hossu: credinţa pură şi radicală

Hossu: credinţa pură şi radicală

S-ar putea să pară un simplu refren, în schimb fusese o afirmaţie care l-a costat ani şi ani de închisoare şi domiciliu forţat. „Credinţa nostră este viaţa noastră”: Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, în Romania, şi-a clădit viaţa (1885-1970) pe seama acestei mărturii religioase sincere, existenţiale şi categorice. Acum că memoriile sale sunt disponibile, pentru prima dată şi în limba italiană, cele peste 400 de pagini (la care se adaugă notele şi fişele biografice ale personalităţilor principale citate în text) se pot citi ca un parcurs al unei fidelităţi exemplare faţă de Dumnezeu şi faţă de propria conştiinţă.
O viaţă antrenată într-un anume ritm de un refren (nicidecum automatic, ci dimpotrivă conştient şi hotărât) care devine titlul acestei cărţi: „Credinţa noastră este viaţa noastră”. Hossu a reiterat aceste cuvinte de nenumărate ori: în anul 1948 (este anul în care regimul comunist decreta scoaterea Bisericii Greco-Catolice în afara legii) pronunţa aceste cuvinte în faţa episcopului ortodox care încerca să-l convingă să cedeze în faţa momelilor puterii „roşii”, al cărei obiectiv era politica sloganului dividi ed impera pe plan creştin; în anul 1950 îi repeta temnicerului său – a fost arestat pe 29 octombrie 1948 de către Securitatea din Bucureşti, noaptea, în timp ce se afla acasă la fraţii săi; deci manifestase aceleaşi convingeri şi în faţa ministrului cultelor Stanciu Stoian. Nu se ferise să declare credinţa sa nici în faţa primului ministru Petru Groza, ba chiar şi în faţa patriarhului ortodox Iustinian.
Credinţa noastră este viaţa noastră. „Dacă va mai fi încă viaţă”. Replica sarcastică şi rece a premierului Groza prefigura clar idea guvernanţilor de la Bucureşti (la incitarea Moscovei) asupra Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. Această biserică-punte între Occident şi Orient pentru sovietici trebuia să dispară.
România a fost scena uneia dintre cele mai puternice persecuţii anticreştine din Ţările de dincolo de Cortina de Fier (pentru aprofundarea acestor evenimente este necesară citirea cărţii autobiografice a episcopului Ioan Ploscaru, Catene e terrore. Un vescovo clandestino greco-cattolico nella persecuzione comunista in Romania, Ed. EDB).
Pentru a nu renega adeziunea sa faţă de Hristos în cadrul Bisericii Catolice, Iuliu Hossu s-a supus celor 13 ani de închisoare şi segregare. Nu a fost singurul care, dăruindu-şi propria viaţă, s-a făcut mărturie luminoasă a acelui martiriu atât de prezent de-a lungul secolului al XX-lea creştin, secolul totalitarismelor (este curios faptul că Hossu a fost arestat şi de invadatorii maghiari filo-nazişti în anul 1943). De fapt, pe parcursul acestor scrieri clandestine (Hossu ţinuse acest jurnal în secret pe vremea detenţiei sale), care este un document istoriografic foarte valoros. În prima perioadă a detenţiei la Sighet, se ajunsese la un număr de 21 de episcopi şi preoţi puşi sub pază armată în perioada 1948-1950; în cea de-a doua perioadă (până în anul 1955, petrecut la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani) acest număr atinsese cota 36. Nu puţini dintre aceşti întemniţaţi pentru credinţă au pierit în spatele gratiilor comuniste: în anul 1952 venise rândul lui Valeriu Traian Frenţiu, episcop de Oradea Mare; anul următor venise rândul lui Ioan Suciu, administrator apostolic de Alba-Iulia şi Făgăraş, exterminaţi prin înfometare („înfometare forţată” cum o numea Hossu), sau din cauza condiţiilor igienice şi sanitare precare, a cererii insistente a persecutorilor de a se lepăda de apartenenţa lor catolică.
În pofida acestor acţiuni Hossu – care din anul 1969 a fost numit cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, care avea informaţi sigure despre situaţia românească de la un preot care fugise din România chiar în acel an – rămâne statornic în trăirea credinţei chiar şi în spatele gardului de sârmă ghimpată din lagărele de concentrare comuniste.
Cu miezul din pâine, el şi confraţii lui, îşi făceau rozare; continuă rugăciunile sale evlavioase; se roagă pentru turma sa împrăştiată, se roagă pentru persecutorii săi, se roagă pentru cei care au trădat şi îşi manifestă iertarea faţă de cei care l-au abandonat. Ba mai mult, în momentul arestării, în amintirea versetelor biblice despre mărturisitorii pentru Hristos întemniţaţi pentru credinţa lor, face un gest care (omeneşte vorbind) ar fi putut părea fără sens, dacă nu chiar nebunesc, dar care poate fi înţeles dacă este citit în lumina Evangheliei: „Imediat ce lanţurile au fost legate, m-am pus în genunchi şi cu faţa la pâmânt, am preamărit pe Domnului Iisus, care m-a învrednicit pe mine, nevrednicul, vrednic de această mare onoare a prigoanei pentru credinţă”.
Acest Episcop nu se obosea să-şi considere „fidel” poporul său creştin; s-a angajat cu atât de mult entuziasm pentru reunificarea patriei sale, adică pentru “Unirea Transilvaniei cu România”; mergea să viziteze parohiile şi comunităţile sale, călătorind cu carul ţăranilor săi, fără a se folosi de vreun autoturism propriu sau mergea cu autobuzul; călătorea îmbrăcat lejer lejer, astfel încât în momentul arestării avea la dânsul numai o haină, un pardesiu şi o batistă; în temniţă se descurca pentru a supravieţui cusându-şi cu propriile mâini lenjeria şi îşi crepa singur lemnele (puţine) pe care le avea la dispoziţie pentru a se încălzi.
În aceaste memorii care au pe deplin savoarea unei confessio fidei apostolice, stă toată măreţia unui om pe care apartenenţa la Hristos l-a făcut deja sfânt (cauza de beatificare este în curs): „Sufletul meu este liber – scrie în 1950, arestat deja de doi ani -. Nu este încătuşat de literele „D.O.” tipărite pe cartea de identitate şi pe certificat: domiciliu obligatoriu. „D.O.” mă ţine legat cu trupul. Sufletul, însă, este liber”.
Traducere din limba italiană: p. Ioan Mărginean-Cociş
Lorenzo Fazzini

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.