Română | Italiano
AcasăŞtiri201715 Aprilie: Scrisoarea Pastorală a PF Card. Lucian Mureşan la Sărbătoarea Învierii Domnului
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Sf. Maslu celebrat la parohia din Imola » Titlu: 9285.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Sf. Maslu celebrat la parohia din Imola

Titlu: 9285.jpg

Ştiri

Scrisoarea Pastorală a PF Card. Lucian Mureşan la Sărbătoarea Învierii Domnului

Scrisoarea Pastorală a PF Card. Lucian Mureşan la Sărbătoarea Învierii Domnului

Cardinal † Lucian
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei
          
Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe,
iubiţilor credincioşi greco-catolici
şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
          
Iubiţi credincioşi,
Ca în fiecare an, perioada Postului Mare ne-a condus, pe fiecare dintre noi, înspre momentul crucial al credinţei: Învierea. Respectând pasul fiecăruia, mai mic sau mai mare, respectând condiţia şi starea noastră atât de diferită, Domnul ne-a ajutat pe toţi să facem încă o dată un pelerinaj simbolic de patruzeci de zile. Ieşiţi din Egiptul păcatului, am avut parte de o trecere spirituală prin Marea Roşie pe urmele poporului ales; ieşiţi din lumea ce ne împresoară zi de zi, am fost invitaţi să intrăm în pustiul ce ne pune faţă în faţă cu slăbiciunile şi neputinţele noastre; ieşind din omul vechi, calea ne este deschisă înspre cel înnoit. Retrăind toate aceste momente încărcate de semnificaţii pascale, ne pregătim an de an pentru Marea Trecere în care simbolurile vor lăsa loc adevăratei Vieţi, iar de pe ochii noştri va cădea vălul care ne împiedică să-L vedem pe Domnul faţă către faţă.
Sărbătoarea Paştilor, aşadar, ne trece în fiecare an de pe malul postului şi al pocăinţei, la limanul bucuriei de a fi cu Dumnezeu cel Viu. În mod legitim ne-am putea întreba: de ce în fiecare an? De ce e necesară această repetiţie ciclică? Pe de o parte, deoarece constatăm încontinuu moartea lui Dumnezeu pe crucea indiferenţei oamenilor. De-a lungul veacurilor, ecoul strigătului din curtea pardosită cu pietre răsună în vieţile şi în societăţile noastre, ca o continuă chemare la răzvrătire: „Noi nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul”. Pe de altă parte, şi astăzi, mulţi împăraţi se aşează pe tronul lui Dumnezeu. Şi aceşti noi împăraţi pretind slujire şi veneraţie. Viţeii de aur ai zilelor noastre se numesc hedonism, consumism sau relativism, însă esenţa lor este aceeaşi dintotdeauna: un substitut, un surogat la adevăratul Împărat, la adevăratul Dumnezeu.
Biserica noastră Greco-Catolică ştie bine ce înseamnă Calea Crucii, şi ce înseamnă răstignire şi punere în mormânt. Precum Divinului Mântuitor, şi Bisericii Lui porţile infernului i-au strigat: „Coboară-te de pe cruce”. Episcopii noştri martiri, pe care în curând sperăm să-i vedem ridicaţi la cinstea altarelor, sunt sămânţa de speranţă, de iubire şi de credinţă pentru noi, fiindcă au ştiut să se închine doar în faţa Domnului. Au ştiut să se teamă doar de păcatul şi de trădarea ce i-ar fi separat de El. Au câştigat cununa mărturisitorilor fără să le fie frică de cei ce ştiu să ucidă doar trupurile, dar sunt neputincioşi în faţa sufletelor mari. Mărturia lor este comoara noastră în faţa morţii şi prin ei, Paştile noastre au o lumină în plus.
Evanghelia ne prezintă Învierea Domnului, prin mărturia celor care sunt, într-un fel sau altul, prezenţi: Maica Sfântă şi Sfintele femei ce-L însoţesc pe drumul Calvarului până la mormânt şi dincolo de el; apostolii, mai îndrăzneţi sau înfricoşaţi, pe cale sau întorcându-se din drum, răstigniţi şi ei între speranţele lor mesianice şi planul misterios al Tatălui; fariseii, dregătorii şi cărturarii, cunoscători şi în fond destinatari ai profeţiilor, Îl trimit cu indiferenţă la moarte pe Cel aşteptat din veacuri; soldaţii romani, care duc la îndeplinire condamnarea. În toate aceste categorii sau în altele, ne putem oglindi şi noi, regăsind părţi mai luminoase sau mai obscure ale sufletului nostru, împreună cu inima noastră neîmpărţită sau frântă de păcatele şi încercările acestei lumi. Împreună cu Maica Sfântă, putem aduce întreaga viaţă şi toate aceste cioburi de suflet la picioarele Crucii, pentru a primi iertare, vindecare şi mântuire.
E un adevărat motiv de speranţă să putem vedea că şi între soldaţi şi între membrii Sinedriului şi între tâlharii răstigniţi împreună cu Isus, Spiritul Sfânt inspiră şi iluminează inimile smerite şi deschise. Nicodim, sutaşul roman şi tâlharul cel de-a dreapta ne spun că nu există stare şi condiţie umană în care îndurarea lui Dumnezeu să nu ne poată ajunge. Să ne bucurăm aşadar şi să ne veselim în această zi, fiindcă „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul” (Ps. 117, 24) pentru noi. Nimeni nu este exclus, nimeni nu este marginalizat, viţelul este destul pentru ca nimeni să nu iasă flămând, precum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu toţii devenim purtători ai biruinţei pe care Cristos a adus-o în lume cu moartea pe moarte călcând, înveşmântaţi de biruinţa Mântuitorului, îmbrăcaţi în hainele iubirii şi ale iertării.
Biserica, în imnurile sale, cântă marele Praznic al Paştelui ca fiind Sărbătoarea Sărbătorilor, cununa anului liturgic şi temeiul credinţei. În Cuvântul Domnului care a răsunat în noaptea trecută la slujba Învierii, găsim mângâierea cea mai adâncă: “Iată eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”.
Dragi credincioşi,
Condamnarea la moarte era şi este un mod concret de a elimina o persoană. În antichitate, dacă cel condamnat era o persoană vestită (amintirea celor anonimi se pierdea oricum în negura uitării), şi pentru motive considerate cu totul grave, pedepsei capitale i se însoţea aşa-numita „damnatio memoriae et nominis”: ştergerea nu doar a numelui, ci şi a amintirii celui condamnat. Acea persoană nu mai era în nici un fel pomenită, orice amintire sau imagine despre cel condamnat fiind nimicită, şi orice lucrare pe care acesta ar fi înfăptuit-o, distrusă. Doar atunci, moartea era considerată „completă”, iar cel osândit ajungea să fie şters şi din curgerea istoriei! Pentru aceasta, ori de câte ori cântă “Cristos a înviat”, creştinii sfâşie cursul istoriei, punând în chiar centrul predicării lor pomenirea lui Isus Cel condamnat la moarte şi uitare, precum şi invocarea numelui Lui, „dinaintea căruia tot genunchiul să se plece”.
Provocarea pe care ne-o adresează Praznicul Învierii astăzi fiecăruia dintre noi, este cea descrisă în întâlnirea din grădina Învierii: Maria din Magdala Îl va confunda pe Domnul ei cu un simplu grădinar. În mod similar, doi ucenici în drum către Emaus nu Îl recunosc pe Isus cel Înviat în timp ce păşeşte cu ei pe cale, ci de-abia la frângerea pâinii. Cu aceeaşi „orbire” se confruntă şi cei şapte ucenici care, revenind la meseria lor de pescari, după o noapte întreagă de pescuit zăresc un om pe ţărm, însă „n-au ştiut că este Isus”, cu excepţia „ucenicului pe care îl iubea Isus”, şi care, recunoscându-L, exclamă către Petru: „Domnul este!”. Aflându-ne la acest punct, ne putem întreba: cum de ucenicii nu L-au recunoscut pe Domnul Înviat? Oare era înfăţişarea Lui aşa de schimbată încât nu se mai asemăna Învăţătorului cu care ei au vieţuit în tot acel timp? Răspunsul îl găsim în însăşi firea marii minuni a Paştilor. Învierea lui Isus transformă în mod radical istoria omenirii, însă rămâne în esenţa sa un fapt supranatural, misterios, transcendent, peste putinţa noastra de înţelegere.
Iubiţi fii sufleteşti,
Pentru a-L recunoaşte pe Cristos cel înviat nu era de ajuns să-L fi cunoscut înainte, să fi străbătut cu El drumurile Palestinei, să-L fi ascultat propovăduind, sau să fi luat ultima cină împreună cu El. Nu! Era necesară pentru Maria Magdalena, pentru apostoli, dar şi pentru noi, un alt fel de înţelegere şi recunoaştere, o cunoaştere superioară, prin credinţă. Învierea Domnului, glorioasă şi totodată tainică, se adresează nu atât ochilor trupurilor noastre, ci ochilor credinţei: acea credinţă întărită prin Spiritul Sfânt în ziua de Rusalii, atunci când Apostolii vor primi curajul şi energia de a ieşi din ascunzişurile lor, de a înfrunta orice riscuri şi pericole, spre a-L propovădui pe Domnul Înviat.
Întâlnirea dintre sufletul creştin şi Domnul Isus, în grădina Învierii, pune în criză întregul nostru angrenaj de sisteme şi de certitudini. Precum grupul de ucenici înspăimântaţi, auzim glasul Bisericii, anunţându-ne Vestea cea bună şi trăim cu riscul de a nu vedea în tainica Prezenţă nimic altceva decât un simplu grădinar. Doar deschizându-ne vieţile la glasul Celui care ne cheamă pe fiecare cu numele nostru, la fel ca pe Maria Magdalena, ne vom putea umple de bucuria credinţei, vestind cu însufleţire tuturor: Da, Domnul a înviat cu adevărat! Veniţi de luaţi bucurie!
          
Dimpreună cu Preasfinţia Sa Claudiu, episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Vă transmitem tuturor bucuria pascală!
          
Cardinal † Lucian
          
Arhiepiscop şi Mitropolit
Arhiepiscop Major
+ PF card. Lucian Mureşan

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.