Română | Italiano
AcasăŞtiri201711 Noiembrie: Romania: paşi înapoi în dialogul ecumenic
Arhivă foto
Anul: 2017 » Eveniment: Vizita Consulului General al României de la Trieste la Mestre » Titlu: 10074.jpg

Anul: 2017

Eveniment: Vizita Consulului General al României de la Trieste la Mestre

Titlu: 10074.jpg

Ştiri

Romania: paşi înapoi în dialogul ecumenic

Romania: paşi înapoi în dialogul ecumenic

ŞTIRI RECENTE
Recent în România, din partea Bisericii Ortodoxe, au reapărut comportamente contrastante asupra istoriei recente a Bisericii Române Unite, care scot în evidenţă – de parcă ar mai fi nevoie – viziuni contradictorii care deschid răni însângerate. Ce s-a întâmplat de fapt?
În seara zile de 23 octombrie 2017, pe canalul TV oficial al Bisericii Ortodoxe Române s-a transmis un documentar cu titlul “Patriarhul Iustinian Marina. Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române” care prezenta o viziune bazată pe influenţe comunisto-ideologice total ofensive faţă de Biserica Română Unită. Era ridicată în slăvi ca o “pedagogie divină” reunificarea abuzivă a românilor uniţi cu Biserica Ortodoxă, organizată de către comunişti. Chiar dacă, din punct de vedere istoric, a fost un moment de mare suferinţă şi intense persecuţii care au costat viaţa a numeroşi episcopi, preoţi şi mireni, filmul ortodox transmitea acest lucru ca fiind un proces natural şi spontan, lipsit de abuzuri şi contradicţii. Re-întregirea s-ar fi făcut, desigur, cu complicitatea comuniştilor, dar ca încununare a dorinţei multor credincioşi din Transilvania, manifestat “de-a lungul vremii şi peste tot”. Chiar dacă nu ar fi existat acţiunea comuniştilor, re-întregirea “românilor uniţi” cu partea ortodoxă s-ar fi întâmplat în mod natural; doar Dumnezeu a permis această lucrare prin regimul ateu pentru a reface acea ruptură. Episcopii martiri, fac astfel o figură de imbecili, deoarece s-au opus – singurii! - unei presupuse voinţe a întregii Biserici Române Unite de a fi reabsorbită în Ortodoxie şi la primirea cordială şi dezinteresată a acesteia din urmă, de a fi parte integrantă a unei structuri ecleziastice ruptă de Roma şi mai ales subordonată Moscovei…
Aproape imediat, după protestele din partea intelectualilor şi a românilor uniţi, televiziunea “Trintas TV” care a transmis emisiunea, a retras documentarul de pe propriul site şi de pe canalul sau youtube. În zilele următoare Facebook, la instigarea aceleiaşi “Trinitas TV”, a blocat diferite persoane care au distrubuit duplicate ale respectivului video. De câteva zile, Trinitas TV a reîncărcat aces documentar al său, punându-l la dispoziţie online.
CONTEXTUL APROPIAT
La 1 decembrie 2018 poporul român sărbătoreşte 100 de ani de la Marea Unire, care a facut Ţara pe care o cunoaştem (făcând excepţie părţile care i-au fost luate după al Doilea Război Mondial). Pregătirile sunt în curs şi se prevestesc evenimentele de sărbătoare.
Patriarhul ortodox de la Moscova, Kiril, a acceptat invitaţia ce i-a fost adresată de Patriarhul de la Bucureşti Daniel, cu prilejul sărbătoririi celor zece ani de când acesta din urmă se află la conducerea BOR, dar şi pentru a omagia pe martirii ortodocşi care au dat mărturie sub comunism. Opinia publică nu a întârziat să conteste însemnătatea unei asemenea prezenţe, tocmai pentru că reprezenta – în persoana lui Kiril – acea Rusie de la care România a fost nevoită să importe comunismul, cu persecuţiile sale asupra religiei şi crimele împotriva umanităţii. S-a amintit deasemenea de relaţiile, probabil prea apropiate, dintre acest Patriarh şi preşedintele Putin.
În momentul iminent acestei vizite, canalul de televiziune oficial al BOR a transmis acest documentar jignitor şi ofensiv. Prin acestă transmisiune, Ortodoxia nu numai a repropus mentalitatea şi viziunea comunistă a istoriei, ci şi-a însuşit o perspectivă total anti-evenghelică şi anti-umană cu cinism şi lipsă de scrupule.
CONTEXTUL ÎNDEPĂRTAT. UN PIC DE ISTORIE
Pentru a înţelege insinuările prezente în acest documentar, redau aici pe scurt şi în linii mari câteva elemente istorice.
1. Unirea cu Roma a ortodocşilor din Transilvania
La 1600, partea de Nord-Vest a actualei Românii, numită Transilvania, se afla pe atunci sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Chiar dacă Transilvania era populată în majoritate de români, aceştia erau o etnie lipsită de drepturi, acestea fiind recunoscute numai pentru cele trei etnii – maghiarii, saşii şi secuii. După mai multe rascoale şi presiuni, împăratul Leopold al II-lea din Viena promitea că, în virtutea adoptării Catolicismului de către români, şi pentru etnia lor vor fi recunoscute pvilegiile referitoare la proprietăţile de terenuri şi drepturi de existenţă. Mitropolitul ortodox al Transilvaniei, Atanasie Anghel, a semnat în anii 1698/1700 un act de Unire cu Papa de la Roma, devenind catolic – el şi Biserica pe care o reprezenta -, cu condiţia să poată fi păstrate ritul bizantin, forma şi tradiţiile orientale. Astfel Biserica românească dintotdeauna a românilor din Transilvania a continuat devenind Biserica Română Unită cu Roma. Numele de Biserică “Greco-Catolică” este al cancelariei imperiale, fiind de natură biroctaratică.
“Greco”, în ceea ce priveşte ritul şi “catolică” în ceea ce priveşte credinţa şi apartenenţa jurisdicţională.
Acest lucru s-a realizat nu numai pentru că erau în joc privilegii, ci mai ales pentru că, în Transilvania, exista pericolul calvinizării şi prin urmare pierderea totală a oricărei identităţi naţionale a românilor, sub presiunea continuă a nobilimii maghiare.
Chiar dacă ceea ce promitea împăratul Leopold, cu privire la drepturi şi privilegii pentru români, nu a fost niciodată respectat, Unirea cu Roma a adus importante avantaje românilor, cum ar fi deschiderea spirituală către Europa, posibilitatea emancipării culturale pe seama căreia numeroşi studenţi au obţinut burse de studii în diferite centre universitare prestigioase din Europa Occidentală. Acesta a fost un val de deşteptare care a dus la redescoperirea conştiinţei latinităţii românilor; în jurul oraşului Blaj - sediul central al Arhiepiscopiei Majore a BRU, înflori aşa-numita “Şcoala Ardeleană” care a dat impuls deschiderii învăţământului şi alfabetizării românilor (“privilegiu” care, înainte, fusese mereu negat acestei etnii), şi succesiv instituirii unor Universităţi româneşti şi a însăşi Academiei Române. Se datorează tot Unirii cu Roma, trecerea de la scrierea cu litere chirilice la scrierea cu literele alfabetului latin.
Sediile ortodoxe de la Constantinopol şi Belgrad nu văzuseră niciodată cu ochi buni afilierea cu Papa a unor anumite teritorii până atunci ortodoxe, astfel se puseseră la lucru pentru a recâştiga către propriile sfere de influenţă cât mai mulţi credincioşi Uniţi cu Roma. Incepuse în acest fel o intensă activitate misionară în favoarea ortodoxiei. În ultimele decenii, Biserica Ortodoxă Română a ridicat, chiar la cinstea altarelor câteva personaje (printre altele considerate de istorici ca fiind cu o moralitate dubioasă), care au făcut răscoale fanatice anti-catolice (Şofronie de la Ciora, Visarion Sarai) şi care s-au opus instituirii învăţământului şi alfabetizării deoarece erau atinse de catolicism (“martirii” din Năsăud, Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu).
2. Formarea României Mari. Făuritorii Unirii şi opozanţii
Formarea României Mari în anul 1918, adică Unirea Transilvaniei din Imperiul Austro-Ungar cu Moldova şi Ţara Românească se datorează în mare parte muncii şi luptei intelectualilor Români Uniţi. În pofida aceastui ideal, în timp ce românii Uniţi se trudeau să sensibilizeze formarea României Mari, diferiţi episcopi ortodocşi au lansat campanii contrare acestui ideal, favorabile păstrării Transilvaniei în cadrul Imperiului Austro-Ungar (Miron Romanul şi Vasile Mangra din Sibiu, Nicolae Ivan de la Cluj, Miron Cristea din Caransebeş sau Ioan Papp din Arad). Culmea ridicolului este faptul că în prezent, la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unirea cu Ţara, Biserica ortodoxă Română revendică pentru sine toate meritele, uitând strâmbele manifestate de către aceste personaje care nu reuşeau să citească semnele vremii şi care se comportau cu supunere faţă de puterea pe atunci dominantă!
3. Persecuţia orchestrată de către comunişti prin colaborarea cu ortodocşii
De-a lungul secolelor, Biserica Ortodoxă a văzut dintotdeauna prezenţa “Uniţilor” ca un ghimpe în coastă, faţă de care au născocit termenul de “uniaţi/uniatism”. La instaurarea în România a regimului comunist – importat din Rusia – s-a dorit aducerea unui model deja aplicat în Ucraina, în anul 1946. Fiind o ideologie atee, comunismul intenţiona ducerea poporului către ateism; şefii săi au priceput că pentru a duce la bun sfârşit aceast plan de dezcreştinare, era mai bine să manipuleze masele cu sprijinul bisericii majoritare, deci cu cea Ortodoxă, folosind-o după cum dorea. Pentru aplicarea planului de ateizare, deranja mult prezenţa Bisericii Române Unite, care deşi era pe deplin românească, era însă unită şi asculta de Papa de la Roma, cel care era considerat principalul duşman al regimurilor comuniste însăşi. Papa de la Roma nu era manipulabil, precum era Patriarhul în ţară la Bucureşti. În momentul preluării puterii în mod abuzim în România, comuniştii l-au înlăturat pe Patriarhul ortodox de atunci – Nicodim Munteanu - şi l-au înscăunat în anul 1948 pe tânărul Iustinian Marina, fidel regimului comunist.
În deplină colaborare cu noul Patriarh, în toamna aceluiaşi an, comuniştii au trecut la aplicarea planului diabolic de distrugere a Bisericii Române Unite. Pentru credincioşii acesteia din urmă, clerici şi mireni, începuse o perioadă tristă şi neagră, în care li se cerea abandonarea credinţei catolice şi a comuniunii cu Sfântul Părinte Papa, în scopul intrării forţate în Biserica Ortodoxă. La început organul de represiune comunistă numit “Securitate” oprima şi ameninţa, în special folosindu-se de incursiuni şi intimidări nocturne ce vizau pe românii uniţi. Mai apoi au trecut la arestări, torturi, interogări, închisoare şi exterminări. Şase episcopi Uniţi au fost întemniţaţi şi alături de ei mulţi preoţi, călugări şi mireni. Însă alţi şase episcopi au fost hirotoniţi în clandestinitate, aleşi tocmai pentru a conduce lucrarea de rezistenţă, dar şi aceştia – încetul cu încetul – au ajuns să fie arestaţi şi întemniţaţi.
Anul 1948 rămâne întunecat şi ruşinos în istoria României: Biserica Română Unită fusese scoasă în afara legii, credincioşii săi – cei care nu acceptaseră “în mod liber” să devină ortodocşi – fură torturaţi, umiliţi, persecutaţi şi exterminaţi, în timp ce bunurile acesteia fură date (prin donaţie!) Bisericii Ortodoxe sau ţinute de însuşi statul comunist. Fusese o lovitură puternică dată libertăţii de exprimare, demnităţii omeneşti şi imaginii omului care, după afrimaţiile servilului Patriarh ortodox Iustinian Marina “trebuie să devină ca şi Hristos, adică sovietic, deoarece imaginea omului perfect este cel sovietic!”. Precizez faptul că Biserica Ortodoxă a declarat anul 2017 “An comemorativ al Patriarhului Justinian Marina” cu scopul de a tenta o reabilitare a figurii celui pe care istoria îl numeşte “Patriarhul roşu”, liderul care a facut jocurile regimului comunist. În diferitele memorii scrise de către românii uniţi care reuşiseră să supravieţuiască perioadei foarte dure de închisoare (Card. Iuliu Hossu, episcopii Ioan Ploscaru şi Alexandru Todea – [n.tr. mai apoi numit cardinal] – alături de alţi preoţi şi mireni) se găsesc mărturii legate de “ofertele” menite să ducă la îmbrăţişarea ortodoxiei, repudierea credinţei şi a apartenenţei catolice; în caz contrar “mâna protectoare a Patriarhului Iustinian” s-ar fi îndepărtat de la ei. Acest lucru demonstrează clar nu numai complicitatea Patriarhului ortodox Iustinian cu comuniştii, ci şi faptul că diversele măsuri luate depindeau direct de voinţa sa.
4. Căderea parţială a comunismului
Spre sfârşitul anului 1989 căzuse comunismul în România, iar Biserica Română Unită a ieşit din catacombe deposedată de tot: bisericile sale au fost expropriate de către Statul comunist şi date Bisericii Ortodoxe. Academiile teologice şi seminariile fuseseră suprimate şi confiscate, iar bunurile instrăinate. Majoritatea preoţilor pe care Biserica îi avea după 1989 erau în vârstă, ba mai mult erau supravieţuitorii unor ani grei de închisoare şi slăbiţi de ani mulţi de torturi, de nedescrise constrângeri şi de numeroase umiliri.
Ne aşteptam la un minim de empatie din partea Bisericii Ortodoxe după Revoluţie, nu mare lucru, dar cel puţin restituirea bisericilor – deşi distruse ori în stare neîngrijită după ce le-au folosit. Ba din contră! Nu s-a petrecut nimic. Biserica Ortodoxă Română a început un joc, ca şi cum comunisul ar fi încă la putere, legitimând pentru sine posesul bunurilor altuia. Ortodoxia românească, din diferite motive şi cu diverse mişcări, a făcut tot ce a putut pentru a menţine situaţia aşa cum era impusă pe vremea comunismului, devenind surdă în faţa numeroaselor apeluri ale Bisericii Române Unite ca Biserică soră pe care, regimul de natură sovietică, a deposedat-o de tot şi de toate.
A fost un singur mitropolit ortodox, Nicolae Corneanu (1923 - 2014) la Timişoara, care a înţeles cum trebuiau aplicate principiile Sf. Evanghelii în cazul de faţă şi a restituit românilor uniţi bisericile pe care aceştia le cereau. A devenit aproape instantaneu „oaia neagră” a Sinodului episcopilor ortodocşi, marginalizat deoarece exemplul său era contra închistării mintale şi pietrificării inimii confraţilor săi. Să-i fie memoria binecuvântată!
În acest arc de timp de aproape treizeci de ani s-au facut o serie de întâlniri „ecumenice”, orientate (voit) spre a nu rezolva nimic. Cu excepţia câtorva, bisericile construite de românii uniţi înainte de 1948 au rămas în mâna Bisericii Ortodoxe, deseori şi acolo unde nevoile pastorale nu existau (n.t. rămâneau şi rămân încă efectiv închise sau abandonate), deşi ortodocşii afirmau că le folosesc.
În România post-comunistă, Biserica Ortodoxă şi-a manifestat influenţa asupra Dreptului Civil şi asupra Justiţiei, subordonându-le propriilor interese, făcându-le să nu mai acţioneze pe baza legii proprietăţii, ci pe seama invenţiei că proprietatea bisericilor era subordonată numărului de credincioşi.
Bineînţeles că după ani şi ani de persecuţie comunistă şi după alţi ani în care i-au fost interzise mijloacele şi sursele de supravieţuire, estimarea că enoriaşii români uniţi ar fi minoritari este un criteriu banal şi comod.
În plus, odată începută emigrarea masivă a românilor, numeroase parohii ortodoxe au fost înfiinţate în Europa Occidentală. Unde? În bisericile dăruite cu generozitate de către episcopii catolici!
LUĂRI DE POZIŢIE
Punând laolaltă toate acestea, în momentul în care proprii martiri sunt marginalizaţi, nu poţi decât să te simţi rău…
Într-un comunicat, episcopul român unit de Oradea, scria:
“Cu durere în suflet am vizionat filmul documentar „Patriarhul Justinian Marina Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române”, (…) El constituie, în opinia noastră, un atac la memoria martirilor Bisericii Greco-Catolice.
(…) Noi, Biserica Greco-Catolică, în pragul Centenarului Marii Uniri, ne asumăm cu demnitate trecutul şi istoria şi mulţumim Domnului pentru tot binele făcut Poporului român de către această Biserică. (…) De fiecare dată românii uniţi s-au gândit şi au lucrat pentru toţi românii, indiferent dacă erau ne-uniţi sau uniţi. În marile momente ale istoriei lor, românii au fost întotdeauna împreună!
Ne doare şi ne întristează acest mesaj al fraţilor ortodocşi, conform căruia actul samavolnic de desfiinţare a Bisericii Unite şi persecuţiile dure începute în 1948 împotriva membrilor acesteia constituie un act de “pedagogie divină”, cu atât mai mult cu cât mesajul este transmis de lideri de opinie ai BOR, de clerici din interiorul instituţiei, secondaţi de unii academicieni.
Ne doare cu atât mai mult cu cât atacul este făcut în preajma intrării în anul centenarului Unirii. La Alba Iulia, în 1918, episcopul ortodox Miron Cristea l-a ascultat pe mai tânărul episcop greco-catolic Iuliu Hossu citind Declaraţia Unirii, pentru ca mai apoi cei doi ierarhi să se îmbrăţişeze frăţeşte, simbolizând prin acest gest pacea dintre cele două Biserici şi Unirea pe veci a românilor.
Contribuţia istorică a Bisericii Române Unite este bine cunoscută, la fel şi prigoana dezlănţuită împotriva acesteia şi a credincioşilor ei în timpul regimului comunist de tristă amintire. Şi totuşi, nedreptăţile la care suntem supuşi din partea fraţilor ortodocşi continuă, în pofida sprijinului de care se bucură în Europa comunităţile româneşti ortodoxe din partea Bisericii Catolice. Este injust ca nouă, greco-catolicilor, fraţii majoritari ortodocşi, sprijiniţi de oameni din instituţiile statului, să ne spună că martiriul Bisericii Române Unite nu a existat!
Ne doare această tentativă de rescriere a istoriei Bisericii noastre de către BOR, dar şi rescrierea istoriei rezistenţei anticomuniste, tentative înmulţite, parcă, în ultimele luni. Noi, greco-catolicii, ne asumăm istoria aşa cum a fost şi încercăm să respectăm martirii şi pe cei care au salvat demnitatea poporului român, să vindecăm rănile în spirit de frăţietate şi nu de pe poziţii de forţă.
Acest comunicat este un strigăt de durere făcut cu demnitate pentru a ne apăra Biserica şi credincioşii, istoria noastră şi istoria poporului român. Sângele martirilor noştri, sacrificiul lor, mormintele fără cruci ne îndeamnă să nu uităm, să spunem adevărul pentru ca istoria să nu se mai repete, să nu atacăm pe nimeni ci să păşim cu demnitate în Centenarul Unirii împreună cu fraţii ortodocşi”.
Pe 4 noiembrie a urmat comunicatul oficial al Bisericii Române Unite, care – printre altele – afirma:
“Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, invită, aşadar, la reconsiderarea istorică a persecuţiei împotriva sa, îndelung ocultate şi care nu are nici pe departe caracterul unor evenimente idilice. Avem cu toţii datoria de a asuma această jertfă, fără a minimaliza sacrificiul celor care au suferit, fiindcă bucuria adevărată nu vine niciodată prin durerea altcuiva. Nu se poate celebra o distrugere în favorul nimănui şi mai ales nu se poate justifica teologic o asemenea suferinţă creată de ura unui regim ateu-dictatorial contra credinţei creştine (in odium fidei). Încrezătoare în puterea lui Dumnezeu – care pe toate cele bune le susţine şi pe toate cele slabe le desăvârşeşte -, în pragul Centenarului unităţii patriei, Biserica Română Unită cu Roma consideră mai mult ca oricând prioritatea reînnoirii sufleteşti a neamului nostru pe drumul unităţii sale prin adevăr şi prin mărturia omeniei”.
SLĂBICIUNI CE IES LA SUPRAFAŢĂ
Cred că este foarte trist ca o Biserica creştină să aibă nevoie de modele împrumutate de la un regim totalitar pentru a-şi afirma propriile opinii şi, la urma urmei, pentru a-şi apăra dreptul său la existenţă în faţa lumii! Cred că este un indiciu puternic al unei sărăcii spirituale, dar şi culturale şi intelectuale, pentru ca să se ajungă la necesitatea unei asemenea reinterpretări a istoriei. Biserica Ortodoxă, deasemenea, este - după cum spunea Sf. Augustin (chiar daca aceasta nu-l consideră sfânt, ci numai fericit) –“simil sancta et meretrix”, având în sine slăbiciunea omenească, însă devina mare când recunoaşte acest lucru şi invers în momentul în care minimizează suferinţa altuia, pretinzând prin aceasta că este neprihănită…
O “ideologie totalitară” este acel sistem de gândire care încearcă să dicteze o poziţie pentru orice lucru, să impună o lectură pentru fiecare parte a realităţii. Aşa era în comunism: sistemul statului impunea o linie pentru fiecare aspect al vieţii, decidea ceea ce era de crezut ca fiind drept sau greşit, ceea ce trebuia gândit, vorbit ori de făcut…! Pe lângă documentarul jignitor în sine, comunicatul directorului televiziunii care l-a regizat (Ciprian Olinici) avea de-a dreptul un iz de dictat ideologic: directorul a afirmat că “filmul nu este deloc ofensiv”, ca şi cum nu ne-ar fi nici măcar dat permisiunea să ne simţim rău…
Ştiu de la vreun preot venit de la Ortodoxie la Biserica Catolică că această perspectivă asupra istoriei este predată în cadrul Facultăţilor de Teologie şi care, prin urmare, este implemantată în mintea studenţilor de teologie ca o adevărată spalare de creier. Preotul fost ortodox care povestea acestea, spunea că a ajuns să ia cunoştinţă despre adevărul “alternativ” prin intermediul cărţilor de istorie, cărţi care la vremea respectivă, dacă ar fi fost prins cu ele, superiorii săi l-ar fi aspru pedepsit şi chiar persecutat.
Ce tristeţe! Nevoia de ideologii justificatoare şi invers proporţionale cu forţa şi mărturia profetică.
pr. Ioan Mărginean-Cociş
P. Cristian F. Sabău

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.