Română | Italiano
AcasăŞtiri201711 Noiembrie: Romania: criză în dialogul ecumenic
Arhivă foto
Anul: 2018 » Eveniment: Sărbătoarea Popoarelor la Forlì » Titlu: 10667.jpg

Anul: 2018

Eveniment: Sărbătoarea Popoarelor la Forlì

Titlu: 10667.jpg

Ştiri

Romania: criză în dialogul ecumenic

Romania: criză în dialogul ecumenic

ŞTIRI RECENTE
Recent în România, din partea Bisericii Ortodoxe, au reapărut atitudini contrastante cu privire la istoria recentă a Bisericii Române Unite, care scot în evidenţă –dacă mai era nevoie – viziuni contradictorii ce deschid răni sângerânde. Ce s-a întâmplat?
În seara zile de 23 octombrie 2017, canalul TV oficial al Bisericii Ortodoxe Române a transmis un documentar cu titlul “Patriarhul Justinian Marina. Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române” care prezenta o viziune bazată pe o perspectivă comunist-ideologică total ofensivă faţă de Biserica Română Unită. Era ridicată în slăvi drept “pedagogie divină” reunificarea abuzivă a românilor greco-catolici cu Biserica Ortodoxă, organizată de către comunişti. Chiar dacă, din punct de vedere istoric, a fost un moment de mari suferinţe şi persecuţii ce au costat viaţa a numeroşi episcopi, preoţi şi laici, filmul ortodox transmitea că acest lucru s-ar fi întâmplat ca un proces natural şi spontan, lipsit de abuzuri şi de contradicţii. “Re-întregirea” s-ar fi făcut, desigur, cu complicitatea comuniştilor, dar ca încununare a unei presupuse dorinţe a multor credincioşi din Transilvania, manifestată “de-a lungul vremii şi peste tot”. Şi chiar dacă nu ar fi existat acţiunea comuniştilor, afirma reportajul, re-întregirea “românilor uniţi” cu partea ortodoxă s-ar fi întâmplat în mod natural; Dumnezeu ar fi permis această lucrare a regimului ateu pentru a reface acea ruptură. În acest fel, episcopii martiri apar asemenea unor imbecili, deoarece s-au opus – singurii, vezi Doamne! - unei presupuse voinţe a întregii Biserici Române Unite de a fi reabsorbită în Ortodoxie, cât şi primirii cordiale şi dezinteresate din partea acesteia din urmă, de a fi parte integrantă a unei structuri ecleziastice ruptă de Roma şi mai ales subordonată Moscovei…
Aproape imediat, în urma protestelor venite din partea intelectualilor şi a românilor uniţi, televiziunea “Trintas TV” a retras reportajul de pe propriul site şi de pe canalul său de youtube. În zilele următoare Facebook, la instigarea aceleiaşi “Trinitas TV”, a blocat diferite persoane care au distribuit înregistrări ale respectivului reportaj. De câteva zile, Trinitas TV a reîncărcat acest documentar, punându-l la dispoziţie online.
CONTEXTUL APROPIAT
La 1 decembrie 2018, poporul României sărbătoreşte 100 de ani de la Marea Unire, care a conturat Ţara pe care o cunoaştem (făcând excepţie părţile care i-au fost luate după al Doilea Război Mondial). Pregătirile sunt deja în curs şi se prevestec evenimentele de sărbătoare.
Patriarhul ortodox de la Moscova, Kiril, a acceptat invitaţia ce i-a fost adresată de Patriarhul de la Bucureşti, Daniel, cu prilejul sărbătoririi celor zece ani de când acesta din urmă se află la conducerea Bisericii Ortodoxe Române (BOR), dar şi pentru a-i omagia pe martirii ortodocşi care au dat mărturie sub comunism. Opinia publică nu a întârzâiat să conteste însemnătatea unei asemenea prezenţe, tocmai pentru că reprezenta – în persoana lui Kiril – acea Rusie de la care România a trebuit să importe comunismul, cu persecuţiile sale asupra religiei şi crimele împotriva umanităţii. S-a amintit, de asemenea, de relaţiile probabil prea apropaite dintre acest Patriarh rus şi preşedintele Putin.
În momentul iminent al acestei vizite, canalul TV oficial al BOR a transmis acest documentar jignitor şi ofensiv. Prin acesta, Ortodoxia nu numai că a repropus mentalitatea şi viziunea comunistă a istoriei, ci şi-a însuşit o perspectivă total anti-evenghelică şi anti-umană cu cinism şi lipsă de scrupule.
CONTEXTUL ÎNDEPĂRTAT. PUŢINĂ ISOTRIE
Pentru a înţelege insinuările prezente în acest documentar, redau aici pe scurt şi în linii mari câteva elemente istorice.
1. Unirea cu Roma a ortodocşilor din Transilvania
În secolul al XVII-lea, partea de Nort-Vest a actualei Românii, numită Transilvania, se afla pe atunci sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Chiar dacă teritoriul respectiv era populat în majoritate de români, aceştia erau o etnie lipsită de drepturi care erau recunoscute numai celor trei etnii – maghiarii, saşii şi secuii. După răscoale şi presiuni, împăratul Leopold al II-lea de la Viena a promis că, în virtutea adoptării Catolicismului de către români, privilegiile referitoare la împroprietărirea cu terenuri şi la drepturi de existenţă şi pentru etnia lor ar fi fost recunoscute. Mitropolitul ortodox al Transilvaniei, Atanasie Anghel, a semnat în anul 1700 un act de Unire cu Papa de la Roma, devenind catolic – el şi Biserica pe care o reprezenta -, cu condiţia să poată fi păstrate ritul bizantin, forma şi tradiţiile orientale. Astfel Biserica de dintotdeauna a românilor din Transilvania a continuat devenind Biserica Română Unită cu Roma. Numele de Biserică “Greco-Catolică” a fost dat de către cancelaria imperială, şi se referă după cum urmează: “greco” cu privire la rit şi “catolică” cu privire la credinţă şi la apartenenţa jurisdicţională. Acest lucru s-a realizat nu numai pentru că erau în joc privilegii, ci mai ales pentru că, în Transilvania, exista pericolul calvinizării şi, prin urmare, al pierderii totale a oricărei identităţi naţionale a românilor, sub presiunea continuă a nobilimii maghiare.
Chiar dacă ceea ce promitea împăratul Leopold cu privire la drepturi şi privilegii pentru români nu a fost niciodată respectat, Unirea cu Roma a adus importante avantaje, cum ar fi deschiderea spirituală către Europa şi posibilitatea emancipării culturale pe seama căreia numeroşi studenţi au obţinut burse de studii în diferite centre universitare prestigioase din Europa Occidentală. Acesta a fost un val de deşteptare care a dus la redescoperirea conştiinţei latinităţii românilor; în jurul oraşului Blaj - sediul central al Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Române Unite, a înflorit aşa-numita “Şcoală Ardeleană”, care a dat impulsul deschiderii învăţământului şi alfabetizării românilor (“privilegiu” care, înainte, fusese mereu negat acestei etnii), şi, succesiv, instituirii unor Universităţi româneşti şi a însăşi Academiei Române. Se datorează tot Unirii cu Roma, trecerea de la grafia chirilică la cea cu literele alfabetului latin.
Sediile ortodoxe de la Constantinopol şi de la Belgrad nu au văzut niciodată cu ochi buni afilierea cu Papa a unor teritorii până atunci ortodoxe. Prin urmare s-au pus la lucru pentru a recâştiga către propriile sfere de influenţă cât mai mulţi credincioşi uniţi cu Roma. A început, în acest fel, o intensă activitate misionară în favoarea ortodoxiei. În ultimele decenii, Biserica Ortodoxă Română a ridicat la cinstea altarelor câteva personaje (unii istorici le consideră ca fiind persoane extrem de discutabile uman, cultural şi chiar moral), care au creat răscoale fanatice anti-catolice (Sofronie de la Ciora, Visarion Sarai) ori care s-au opus instituirii învăţământului şi alfabetizării, deoarece erau considerate contaminare catolică (“martirii” din Năsăud, Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu).
2. Formarea României Mari. Făuritorii Unirii şi opozanţii
Formarea României Mari în anul 1918, adică Unirea Transilvaniei − din Imperiul Austro-Ungar − cu Moldova şi Ţara Românească se datorează în mare parte muncii şi luptei intelectualilor greco-catolici. În pofida aceastui ideal, în timp ce românii uniţi se trudeau să sensibilizeze formarea României Mari, diferiţi episcopi ortodocşi au lansat campanii contrare acestui ideal, favorabile rămânerii Transilvaniei în cadrul Imperiului Austro-Ungar (Miron Romanul şi Vasile Mangra de la Sibiu, Nicolae Ivan de la Cluj, Miron Cristea din Caransebeş sau Ioan Papp din Arad). Culmea ridicolului este faptul că, în prezent, la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unirea cu Ţara, Biserica Ortodoxă Română revendică pentru sine toate meritele actului împotriva căruia a luptat, uitând contrele urzite de către aceste personaje care nu reuşeau să citească semnele vremii şi care se comportau în mod servil faţă de puterea ungurească pe atunci dominantă!
3. Persecuţia orchestrată de către comunişti prin colaborarea lor cu ortodocşii
De-a lungul secolelor, Biserica Ortodoxă a văzut dintotdeauna prezenţa “Uniţilor” ca un ghimpe în coastă, faţă de care au născocit termenul dispreţuitor “uniaţi/uniatism”. La instaurarea în România a regimului comunist – importat din Rusia – s-a dorit implementarea unui model deja aplicat în Ucraina, în anul 1946. Fiind o ideologie atee, comunismul intenţiona ducerea poporului către ateism; şefii săi au priceput că, pentru a duce la bun sfârşit acest plan de decreştinare, era mai bine să manipuleze masele cu sprijinul bisericii majoritare, cea Ortodoxă, manipulând-o după cum dorea. Pentru aplicarea planului de ateizare, deranja mult prezenţa Bisericii Române Unite care, deşi pe deplin românească, era sub ascultarea Papei de la Roma, cel care era considerat de către regimurile comuniste ca fiind prin definiţie un duşman ce trebuia combătut. Aflat la Roma, Papa nu era manipulabil, aşa cum era Patriarhul din ţară, de la Bucureşti. În momentul preluării puterii în mod abuziv în România, comuniştii l-au înlăturat pe Patriarhul ortodox de atunci – Nicodim Munteanu – şi l-au înscăunat în anul 1948 pe tânărul Iustinian Marina, fidel regimului comunist.
În deplină colaborare cu noul Patriarh, în toamna aceluiaşi an, comuniştii au trecut la aplicarea planului diabolic de distrugere a Bisericii Române Unite. Pentru credincioşii acesteia din urmă, clerici şi mireni, începuse o perioadă tristă şi neagră, în care li se cerea abandonarea credinţei catolice şi comuniunea cu Sfântul Părinte Papa, în scopul intrării forţate în Biserica Ortodoxă. La început, organul de represiune comunistă numit “Securitate” acţiona prin urmăriri şi ameninţări, folosindu-se în special de incursiuni şi intimidări nocturne ce-i vizau pe românii uniţi. Mai apoi au trecut la arestări, torturi, interogatorii, închisoare şi exterminări. Şase episcopi uniţi au fost întemniţaţi şi, alături de ei, numeroşi preoţi, călugări şi mireni. Alţi şase episcopi au fost hirotoniţi în clandestinitate, fiind aleşi tocmai pentru a conduce acţiunea de rezistenţă, dar şi aceştia – unul după altul – au ajuns să fie întemniţaţi.
Anul 1948 rămâne unul întunecat şi ruşinos în istoria României: Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii, iar credincioşii săi – cei care nu acceptaseră “în mod liber” să devină ortodocşi – au fost torturaţi, umiliţi, persecutaţi şi exterminaţi, în timp ce bunurile acesteia au fost date (dăruite!) Bisericii Ortodoxe ori ţinute de însuşi Statul comunist. Aceasta a constituit o lovitură puternică dată libertăţii de exprimare, demnităţii umane şi imaginii omului care, după cum afirma servilul Patriarh ortodox Iustinian Marina “trebuie să devină ca şi Hristos, adică sovietic, deoarece imaginea omului perfect este cel sovietic!”. Precizez faptul că Biserica Ortodoxă a declarat anul 2017 “An comemorativ al Patriarhului Justinian Marina” cu scopul de a încerca o reabilitare a figurii celui pe care istoria îl numeşte “Patriarhul roşu”, liderul care a facut jocurile regimului comunist. În diferitele memorii scrise de către greco-catolicii care au reuşit să supravieţuiască perioadei foarte dure de închisoare (Card. Iuliu Hossu, episcopii Ioan Ploscaru şi Alexandru Todea –mai apoi creat cardinal –, alături de alţi preoţi şi mireni) se găsesc mărturii legate de “ofertele” menite să ducă la îmbrăţişarea ortodoxiei, repudierea credinţei şi a apartenenţei catolice; în caz contrar “mâna protectoare a Patriarhului Justinian” s-ar fi îndepărtat de la ei. Acest lucru demonstrează în mod clar nu numai complicitatea Patriarhului ortodox Justinian cu comuniştii, ci şi faptul că diversele măsuri luate împotriva lor depindeau direct de voinţa sa.
4. Căderea parţială a comunismului
Spre sfârşitul anului 1989 a căzut comunismul în România, iar Biserica Română Unită a ieşit din catacombe deposedată de tot ceea ce avusese: bisericile sale au fost expropriate de către Statul comunist şi date Bisericii Ortodoxe; Academiile teologice şi seminariile fuseseră suprimate şi confiscate, iar bunurile înstrăinate. Majoritatea preoţilor de care Biserica dispunea după 1989 erau în vârstă, ba mai mult, supravieţuiseră unor ani grei de închisoare, unii fiind slăbiţi în urma unor ani de torturi, de constrângeri şi de numeroase umiliri.
După decembrie 1989, ne aşteptam la un minimum de empatie şi de omenie din partea Bisericii Ortodoxe Române, nu mare lucru, dar cel puţin restituirea bisericilor – deşi învechite, sau, pur şi simplu, aşa cum erau. Ba din contră! Nu s-a petrecut nimic! Biserica Ortodoxă Română a început un joc, ca şi cum comunismul ar fi fost încă la putere, legitimând pentru sine posesia bunurilor altuia. Cu diverse argumentări şi cu felurite manevre, Ortodoxia românească a făcut tot ce a putut pentru a menţine situaţia aşa cum fusese stabilită pe vremea comunismului, rămânând surdă în faţa numeroaselor apeluri ale Bisericii Române Unite, căreia regimul comunist de sorginte sovietică i-a smuls tot ceea ce avea.
A existat un singur mitropolit ortodox, Nicolae Corneanu (1923 - 2014) de la Timişoara, care a înţeles cum trebuiau aplicate principiile Evangheliei pentru cazul de faţă şi a restituit românilor uniţi bisericile pe care aceştia le cereau. A devenit aproape instantaneu „oaia neagră” a Sinodului episcopilor ortodocşi, marginalizat deoarece exemplul său era asemenea unui deget acuzator al închistării mintale şi pietrificării inimii confraţilor săi. Să-i fie memoria binecuvântată!
În acest arc de timp de aproape treizeci de ani s-au făcut o serie de întâlniri „ecumenice”, orientate (în mod intenţionat) spre a nu rezolva nimic. Cu câteva excepţii, bisericile construite de românii uniţi înainte de 1948 au rămas în mâna Bisericii Ortodoxe, adesea chiar şi acolo unde nevoile pastoral-ortodoxe nu făceau necesară această reţinere, aşa cum se pretindea.
În România post-comunistă, Biserica Ortodoxă şi-a manifestat influenţa asupra Dreptului Civil şi asupra Justiţiei, subordonându-le propriilor interese, făcându-le să nu mai acţioneze pe baza legii proprietăţii, ci pe seama invenţiei că proprietatea bisericilor era subordonată numărului de credincioşi.
Bineînţeles că după ani de persecuţie comunistă şi după alţi ani în care i-au fost interzise mijloacele şi sursele de supravieţuire, estimarea că enoriaşii români uniţi ar fi minoritari este un criteriu facil şi comod!
În plus, odată începută emigrarea masivă, au fost înfiinţate în Europa Occidentală numeroase parohii ortodoxe. Unde? În bisericile dăruite cu generozitate de către episcopii catolici!
LUĂRI DE POZIŢIE
Punând laolaltă toate acestea, atunci când durerea propriilor tăi martiri este batjocorită, nu poţi decât suferi…
Într-un comunicat, dat pe 3 noiembrie 2017, PSS Virgil Bercea, episcopul român unit de Oradea, scria:
“Cu durere în suflet am vizionat filmul documentar „Patriarhul Justinian Marina Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române”, (…) El constituie, în opinia noastră, un atac la memoria martirilor Bisericii Greco-Catolice. (…) Noi, Biserica Greco-Catolică, în pragul Centenarului Marii Uniri, ne asumăm cu demnitate trecutul şi istoria, şi mulţumim Domnului pentru tot binele făcut Poporului român de către această Biserică. (…) De fiecare dată românii uniţi s-au gândit şi au lucrat pentru toţi românii, indiferent dacă erau ne-uniţi sau uniţi. În marile momente ale istoriei lor, românii au fost întotdeauna împreună!
Ne doare şi ne întristează acest mesaj al fraţilor ortodocşi, conform căruia actul samavolnic de desfiinţare a Bisericii Unite şi persecuţiile dure începute în 1948 împotriva membrilor acesteia constituie un act de “pedagogie divină”, cu atât mai mult cu cât mesajul este transmis de lideri de opinie ai BOR, de clerici din interiorul instituţiei, secondaţi de unii academicieni. Ne doare cu atât mai mult cu cât atacul este făcut în preajma intrării în anul centenarului Unirii.
(…) Nedreptăţile la care suntem supuşi din partea fraţilor ortodocşi continuă, în pofida sprijinului de care se bucură în Europa comunităţile româneşti ortodoxe din partea Bisericii Catolice. Este injust ca nouă, greco-catolicilor, fraţii majoritari ortodocşi, sprijiniţi de oameni din instituţiile statului, să ne spună că martiriul Bisericii Române Unite nu a existat!
Ne doare această tentativă de rescriere a istoriei Bisericii noastre de către BOR, dar şi rescrierea istoriei rezistenţei anticomuniste, tentative înmulţite, parcă, în ultimele luni. Noi, greco-catolicii, ne asumăm istoria aşa cum a fost şi încercăm să respectăm martirii şi pe cei care au salvat demnitatea poporului român, să vindecăm rănile în spirit de frăţietate şi nu de pe poziţii de forţă.
Acest comunicat este un strigăt de durere făcut cu demnitate pentru a ne apăra Biserica şi credincioşii, istoria noastră şi istoria poporului român. Sângele martirilor noştri, sacrificiul lor, mormintele fără cruci ne îndeamnă să nu uităm, să spunem adevărul pentru ca istoria să nu se mai repete, să nu atacăm pe nimeni, ci să păşim cu demnitate în Centenarul Unirii împreună cu fraţii ortodocşi”.
Pe 4 noiembrie a urmat comunicatul oficial al Bisericii Române Unite, care – printre altele – afirma:
“Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, invită, aşadar, la reconsiderarea istorică a persecuţiei împotriva sa, îndelung ocultate şi care nu are nici pe departe caracterul unor evenimente idilice. Avem cu toţii datoria de a asuma această jertfă, fără a minimaliza sacrificiul celor care au suferit, fiindcă bucuria adevărată nu vine niciodată prin durerea altcuiva. Nu se poate celebra o distrugere în favorul nimănui şi mai ales nu se poate justifica teologic o asemenea suferinţă creată de ura unui regim ateu-dictatorial contra credinţei creştine (in odium fidei). Încrezătoare în puterea lui Dumnezeu – care pe toate cele bune le susţine şi pe toate cele slabe le desăvârşeşte –, în pragul Centenarului unităţii patriei, Biserica Română Unită cu Roma consideră mai mult ca oricând prioritatea reînnoirii sufleteşti a neamului nostru pe drumul unităţii sale prin adevăr şi prin mărturia omeniei”.
SLĂBICIUNI CE IES LA SUPRAFAŢĂ
Cred că este foarte trist ca o Biserica creştină să aibă nevoie de modele împrumutate de la un regim totalitar pentru a-şi afirma propriile opinii şi, la urma urmei, pentru a-şi apăra dreptul său la existenţă în faţa lumii! Cred că este un indiciu puternic al unei sărăcii spirituale, dar şi culturale şi intelectuale, faptul de a simţi nevoia unei asemenea reinterpretări a istoriei. Chiar şi Biserica Ortodoxă este – aşa cum spunea Sf. Augustin (chiar dacă aceasta nu-l consideră sfânt, ci numai fericit) – “simil sancta et meretrix”, având în sine slăbiciune omenească, însă devine măreaţă atunci când recunoaşte acest lucru şi nu când minimalizează suferinţa altuia, pretinzând prin aceasta că se face pe sine neprihănită…
O “ideologie totalitară” este acel sistem de gândire care încearcă să dicteze o poziţie pentru oricare lucru, să impună o lectură pentru fiece parte a realităţii. Aşa era în comunism: sistemul impunea o linie pentru fiecare aspect al vieţii, decidea ceea ce era bine sau rău să crezi, să gândeşti, să spui ori să faci…! Pe lângă faptul că documentarul este jignitor în sine, comunicatul directorului televiziunii care l-a regizat (Ciprian Olinici) are de-a dreptul un iz de dictat ideologic: directorul a afirmat că “filmul nu este deloc ofensiv”, ca şi cum nu ne-ar fi dată nici măcar permisiunea de a fi contrariaţi…
Ştiu de la un preot trecut de la Ortodoxie la Biserica Catolică că această perspectivă asupra istoriei este predată în cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă. Prin urmare, este implemantată în mintea studenţilor de teologie ca o adevărată spalare de creier. Preotul (fost ortodox care povestea acestea), spunea că a ajuns să ia cunoştinţă despre adevărul “alternativ” prin intermediul cărţilor de istorie, cărţi cu care, dacă ar fi fost prins la vremea respectivă, superiorii săi l-ar fi pedepsit aspru şi chiar persecutat.
Ce amărăciune! Nevoia unei ideologii justificatoare este invers proporţională cu forţa profetică şi de mărturie a unei Biserici!
Pe de-o altă parte, nouă, greco-catolicilor ne rămâne în mână forţa rugăciunii şi a denunţului, chiar dacă cei care ar trebui să facă dreptate se fac că nu văd şi nu aud. Acţiunile românilor uniţi pentru susţinerea şi invocarea dreptăţii şi adevărului nu vor înceta, pentru a arăta, astfel, Occidentului că Biserica mai are încă bărbaţi adevăraţi şi puternici, care se opun minciunii şi manipulării.
Îi mulţumesc pr. Ioan Mărginean-Cociş pentru traducerea în limba română, precum şi doamnei Mia Hodiş pentru sugestii.
Traducere din italiană: pr. Ioan Mărginean-Cociş
P. Cristian F. Sabău

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.