Anul: 2021
Eveniment: Comunitatea din Padova participă la Sărbătoarea Rusaliilor în ritul latin
Titlu: 11703.jpg
Arhivă foto
|
ŞtiriScrisoare Pastorală pentru Sărbătoarea Învierii Domnului„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Io 1,14) Iubiţi credincioşi, Pornind de la Prologul Evangheliei Sfântului Ioan, noi putem spune încă o dată, cu toată încredinţarea, printr-o îngăduită parafrază: „Cuvântul s-a făcut cruce şi a venit să moară printre noi”. Cu înnoită uimire vedem că niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva în istorie: s-au împăcat contrastele, cele ce erau de neîmpăcat au intrat într-o uluitoare armonie, adică: viaţa cu moartea, sărăcia cu bogăţia, slăbiciunea cu puterea, nedreptatea cu iertarea, împietrirea inimii cu iubirea, tristeţea cu bucuria, naturalul cu supranaturalul. Acesta este sensul adânc şi înălţător al crucii: Isus trebuia să sufere omeneşte, dar nu putea să fie doborât de durerea umană; trebuia să moară, precum orice muritor, dar nu putea rămâne mort; trebuia să fie printre ai săi, dar nu putea să rămână pentru totdeauna cu ei, ca om. Umanitatea şi divinitatea s-au întâlnit, finitul şi eternitatea se îmbrăţişează, pentru că noi îl vedem pe Isus Cristos mort şi înviat. Iar crucea pe care este pironită Viaţa este binecuvântarea care desăvârşeşte „tensiunea” şi prăpastia dintre om şi Dumnezeu, una care ne conduce la gloria Învierii. Crucea ne ajută să vedem cu toată limpezimea „cine” suntem şi „ce” putem deveni dacă îl iubim şi îl cinstim pe Tatăl nostru. „El este arvuna moştenirii noastre ... ca să pricepeţi care este speranţa la care v-a chemat şi care este bogăţia măririi moştenirii în cei sfinţi” (cf. Ef 1,14.18). Acestea ni le spune Sfântul Pavel, care ştia că se poate lăuda pe sine „numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos” (cf. Gal 6,14). Nu putem elimina Crucea din viaţa noastră, nici din înfricoşare, nici din trufie: ea trebuie primită, acceptată şi purtată pe drumul vieţii, iar la „plinirea timpurilor” crucea ne va dobândi, în Isus, mântuirea şi Învierea. Priviţi în jurul vostru şi vedeţi şi înţelegeţi cu bucurie valoarea şi temeiul crucii! Priviţi în jurul vostru şi vedeţi ce se întâmplă în ţară şi în lume şi citiţi profetic „semnele timpurilor”! Priviţi în jurul vostru, dragii mei credincioşi, şi credeţi că dincolo de cruce şi de suferinţă mormântul este mereu gol pentru că Isus este „Calea şi Adevărul şi Viaţa” (Io 14, 6), El este Învierea. Dragii mei, Prin moartea şi Învierea sa, Cristos rămâne contemporanul nostru pentru totdeauna şi pentru veşnicie! Ne este contemporan pentru că eternitatea a intrat în istorie şi a transformat timpul în „ceasul Domnului”. „Dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele” (Mc 16,2), pentru că era dimineaţa Învierii, Tatăl ceresc a transformat timpul în ceasul măririi Fiului său, în ceasul iubirii mântuitoare pentru noi, oamenii. Isus – să ne amintim iarăşi – nu a ascuns niciodată misiunea pe care o avea de îndeplinit: „El a început să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze” (cf. Mt 16,21). De la întâlnirea cu Isus niciunul dintre învăţăcei nu putea să lipsească: „ceasul Domnului” îi chema. Nici noi nu putem să lipsim de la această întâlnire cu Domnul, deoarece „ceasul Domnului” este timpul măririi lui Isus, este miracolul Învierii, şi este şi ceasul măririi noastre, al Învierii noastre. „Fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut” (Rm 13, 11). Ceasul Domnului este ceasul omului! Aşa încât crucea rămâne, pentru fiecare, ceasul după care trebuie să urcăm prin viaţă. Dragi credincioşi, Învierea Domnului s-a întâmplat într-o mare tăcere! Era „pe când se mijea de ziuă, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii” (cf. Mt 28,1; Mc 16,2; Lc 24,1; Io 20,1) dar s-a petrecut în taină, fără martori şi fără pânditori. Nimeni nu a fost prezent, nimeni nu a înregistrat, nimeni nu a filmat momentul ieşirii Domnului Isus Cristos din mormânt – şi asta nu doar pentru că în vremea aceea nu erau asemenea tehnologii ale documentării. Altul este înţelesul. De fapt, ceea ce s-a întâmplat cu Cristos, la Înviere, a fost un eveniment care a depăşit spaţiul şi timpul, un eveniment care transcende pământul şi vremurile, un eveniment care depăşeşte cosmosul şi iese din timp şi din istorie. „In principio erat Verbum – La început era Cuvântul” (Io 1,1)! Există o analogie pentru acest eveniment pe care o găsim la Facere, la Geneză adică, la prima creaţie. „In principio erat Deus … dixit Deus – Întru început era Dumnezeu … şi Dumnezeu a zis” (cf. Gen 1). Şi atunci, la facerea lumii, era o mare tăcere, tăcerea cea mai profundă, tăcerea dintru începuturi. Iar acum, la Învierea Domnului, la un eveniment atât de singular, nimeni, nici un om nu ar fi putut „să arunce o privire”. Ochii omului, ai Mariei Magdalena, ai lui Petru şi ai lui Ioan (cf. Io 20,1-8) au putut să vadă doar mormântul gol. Dar vedem că, după Înviere, Isus reintră în timpul istoric şi ne îngăduie şi nouă, oamenilor, să vedem ceva din noua sa condiţie. În gradină, Maria Magdalena crede că îl vede pe grădinar (Io 20,15); discipolii, în drum spre Emaus, îl cred un străin (cf. Lc 24,16-18); cei de pe Marea Tiberiadei îl cred unul dintre mulţii pescari de la mal (Io 21,14). Este însă suficientă o chemare – Maria (Io 20,17) -, un gest - frângerea pâinii (Lc 24,30) -, un indiciu – mulţimea peştilor din năvod (Io 21,6) - pentru ca să-şi dea seama că acel necunoscut, „năluca”, este chiar Domnul lor Înviat, este Cristos transfigurat. Întrebarea care se pune este: când am trăit noi acea tăcere de început de veac? Ne-a ajutat această tăcere să-L vedem pe Domnul în grădina sau pe marea vieţii noastre, în frângerea suferinţei sau în mulţimea încercărilor prin care trecem? Cu Maria Magdalena, cu Petru şi cu Apostolii, cu Sfântul Augustin, cred că putem spune şi noi: „prea târziu te-am iubit, Doamne”. Dragi mei, Cristos Înviat poartă în palme, la picioare şi în coastă semnele rănilor, semnele patimilor. Acest fapt confirmă identitatea lui Cristos, confirmă că Înviatul rămâne „cel străpuns” (cf. Io 19,37). Tocmai rănile Domnului sunt cele care atestă realitatea şi veridicitatea Învierii Sale. Trecutul istoric al lui Cristos nu a fost şi nu putea fi în zadar. Prin Învierea din morţi, Cristos tezaurizează trecutul Său istoric, îl reasumă şi îl transformă în „taina” celui Viu, al celui mereu prezent, în Cristos Euharisticul. Rănile Domnului, prezente în trupul glorios, ne ajută să înţelegem că iubirea sa este mai puternică decât moartea şi decât suferinţele trupeşti pe care a trebuit să le îndure. El a trecut prin rănile care i-au străpuns mâinile şi picioarele, prin rana care i-a „străpuns coasta” (cf. Io 19,34). Acestea au devenit ferestre deschise către Dumnezeu şi izvoare de viaţă veşnică (cf. Io 7,37-39), perle de iubire adevărată. Dragi credincioşi, Crucea, mormântul gol, ceasul Domnului şi tăcerea arhetipală, rănile Domnului şi Învierea sunt cele care îi dau creştinului Credinţa şi Speranţa, iubirea, înţelepciunea şi bucuria vieţii. Celor care sunt departe de casă, prin Europa şi prin lumea largă, doresc să le spun că ei sunt rănile deschise ale Domnului în trupul familiilor lor, în trupul Bisericii şi în trupul ţării. Fiţi tari şi demni în acelaşi Domn Înviat din morţi, pentru că El este cel care vă ajută să purtaţi aceste răni mântuitoare. Dragilor, aduceţi-vă mereu aminte: „Cuvântul s-a făcut cruce şi a venit să moară printre noi” (Io 1,14) dar a treia zi a Înviat. ”Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Ps 117,24)! Să rămânem în bucuria Învierii, cu pacea Domnului, purtând urmele rănilor ca o pecete pe suflete, pentru a mărturisi bucuria de a fi ai lui Cristos. La toţi şi la toate, Sărbători Fericite! Cristos a Înviat!
+ Virgil BERCEA
Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest formular. |
Parohii
|